Traseul incompetenţei

Cititorule, ţi s-a întâmplat vreodată să intri într-un magazin şi să ceri vânzătoarei un anumit articol sau produs, iar aceasta să „încurce borcanele”, aducându-ţi cu totul altceva? sau să te programezi pentru o destinaţie de vacanţă şi să te trezeşti că agenţia la care ai apelat ţi-a schimbat-o, dintr-o eroare sau neatenţie? sau să-ţi pui „pirostiile” cu un partener de relaţie în care ai investit, o vreme bună, capital de afecţiune şi încredere, şi după nuntă să te trezeşti „în pat cu duşmanul”? sau …sau…sau...Cu certitudine, fiecăruia dintre noi, cel puţin o dată în viaţă, i s-au întâmplat astfel de „accidente” independent de ştirea sau voinţa personală. Sunt fireşti într-o societate în care „haosul primordial” este la el acasă iar regula de baza a funcţionării acesteia este … încălcarea oricărei reguli!... o societate în care conştienţa şi conştiinţa sunt infirme iar “pârtia”spre ridicol şi derizoriu este foarte sârguincios finisată. Dar, să te interneze într-un spital din pricina unei afecţiuni induse, mai degrabă, de o viaţă de muncă asiduă decât de un “clac”spontan şi să te trezeşti, la nici 24 de ore, la psihiatrie, este deja mult prea mult!.
Nu ştiu cât de frecvent se întâmplă acest lucru dar fenomenul există cu siguranţă şi el ia proporţii îngrijorătoare în sistemul medical românesc actual; şi anume, acela că unii “trudălăi” ai sistemului mai sus-amintit, cu patalamale hipocratice, incapabili şi lipsiţi de profesionalism, să se pronunţe cu un diagnostic incompetent şi incorect pe propria felie; să se spele pe mâini precum Pilat din Pont şi, cât ai zice “ioi!”, îţi fac transferul la…”zâmbăreţi”. Că, cică n-ai nimic, că totul se află doar în capul tău, că eşti hipohondru sau că te-ai internat în spital ca să te relaxezi fiindcă nu te-ai îndurat să o faci la mare sau la munte pentru că nu ţi-a permis bugetul. Dar, să revin la mobilul povestioarei de faţă…
Dăunez, mă decide a face câţiva paşi pe aleile parcului din urbea natală, când, deodată, privirea mi se întâlneşte cu doi ochi plânşi, cuprinşi de tristeţe. Mă apropii oarecum stingheră şi constat cu surprindere că ochii cu pricina aparţin unei făpturi cunoscute pe care nu o mai întâlnisem de ceva timp. După introducerea de bun-regăsit, mă aşez alături, pe bancă îmbătrânită de vreme şi din acest moment, îmi este dat să aud o mărturisire halucinantă, ireală şi greu verosimilă. ”Subiectul” revederii, adică amica despre care fac vorbire, îmi împărtăşeşte cu o voce surdă şi plina de amărăciune, în care mocnea o furie abia stăpânită, necazul său…Cu puţine zile în urmă, aceasta îl internează, prin serviciul “Urgenţă” la Spitalul cu acelaşi nume, pe tatăl său –un septuagenar hâtru, în deplinătatea facultăţilor mintale şi care îşi gestionează încă singur menajul casnic, după povara de 20 de ani, a unei văduvii asumate. Motivul internării a constat într-o mai veche afecţiune neurologica la membrele inferioare, „asortată” cu o circulaţie sanguină nu tocmai fericită, la periferii. Durerile de picioare din ultima vreme – îmi spunea amica - erau tot mai disconfortante pentru bietul bătrân, fapt care îi periclita, uneori, stabilitatea şi echilibrul. După un astfel de episod “neurologic”, într-o dimineaţă, amica îşi urcă tatăl în maşină şi parcurge drumul de 40 de km până la Spitalul “metropolitan”. Ajunşi la Camera de gardă, începe o lungă şi grea aşteptare de circa 7 ore, în speranţa că medicul de gardă (care s-a dovedit a fi chiar neurolog) îşi va face, în sfârşit, apariţia! Aşteptarea s-a dovedit a fi zadarnică! Domnul doctor nu a catadicsit să-şi mai facă apariţia, nici după atâtea ore de aşteptare (la URGENŢĂ!),cu toate că antecamera “mustea” de bolnavi aflaţi în “stand-bay”. Ulterior amica mea afla că medicul cu pricina îşi aniversase ziua de naştere şi, logic, ”sedus”, probabil, de mrejele dionisiace, a avut o întâlnire neperturbată, de
câteva ceasuri cu…Moş Ene!”. Într-un final, îi reuşeşte bătrânului o internare la Cardiologie - secţie aflată la acelaşi etaj cu Neurologia. Îl aşază într-un pat de salon, cu toate cele de trebuinţă, liniştită că-l lasă pe mâini bune şi pleacă, nu înainte de a-i promite părintelui său ca va reveni a doua zi pentru “limpezirea apelor”. Însă, ce să vezi? Următoarea zi îi rezerva amicei o surpriză de proporţii: tatăl ei este transferat, fără ştirea şi acordul acesteia la …Spitalul de boli mintale, explicându-i-se, într-un târziu şi la propriul apel telefonic că sărmanul om a manifestat un comportament ciudat, incompatibil şi inadecvat pentru Cardiologie; … şi că nu au avut ce să-i mai facă !...drept pentru care l-au trimis, chipurile, pentru un consult, în seara zilei respective, la psihiatrie. De aici, mai apoi, în puterea nopţii şi pe proprie răspundere, cu chiu-cu vai, a reuşit să îşi externeze tatăl aflat într-o confuzie cvazitotală din pricina medicamentaţiei administrate, atât de cardiolog ,înainte de transfer, cât şi de psihiatrul, ulterior. Fără explicaţii! Fără o înştiinţare telefonică a familiei! Fără un diagnostic clar care să indice necesitatea medicală certă de a fi transferat…la “nebuni”! Ajunşi acasă, amica observă, stupefiată, urme de violenţă mecanică la picioare, pe mâini şi pe trupul tatălui care nu se mai poate deplasa şi de la care nu reuşeşte să obţină nicio propoziţie coerentă, acesta fiind sub efectul evident al sedativelor puternice care i-au fost administrate consecutiv, în mai puţin de 24 de ore, în două spitale ale oraşului!...
Împărtăşesc cu sinceritate şi compasiune amărăciunea femeii care, nefiind la prima experienţă dezamăgitoare de acest fel, cu sistemul sanitar românesc, îmi mărturiseşte, printre lacrimi, că se teme pentru viaţa părintelui său, nu oblojindu-l acasă, ci lăsându-l în spitale, pe mâna doctorilor. Şi, când mai pui la socoteală că medicul care l-a transferat la psihiatrie pe bietul om îmbrăcat doar în pijama şi păpuci de casă, a negat cu dezinvoltura unui inocent, orice defect de procedura medicală sau de tratament narcotic!
Aceasta-i povestea, şi încă în formulă prescurtată! Acesta-i sistemul sanitar din România! Acestea reprezintă profesionalismul şi omenia pe care o dovedesc unii medici care “fuşăresc” actul medical şi-i tratează pe sărmanii bolnavi care bat cu încredere şi speranţă la uşa cabinetelor lor, ca pe nişte jivine inutile sau ca pe nişte instalaţii uzate, expirate şi vetuste! Cum să îţi mai pui sufletul şi viata în mâinile unor astfel de călăi sau “petecari”care, după ce te “administrează”ca pe un obiect vrednic de a fi depus într-o pubelă şi te abandonează fără pic de inimă şi responsabilitate într-un pat infect de salon, se retrag prin colţurile obscure ale unităţii spitaliceşti pentru a se “porci” în chiolhanuri şi destrăbălări ”curvo-bahice”?...neuitând desigur, mai târziu, să revină spre a-şi încasa şpaga pe care bieţii bolnavi o consideră de drept cuvenită şi obligatoriu să o dea iar epigonii lui Hipocrate - să o primească! Căci altfel, o cantitate infimă de bălegar le reţine mai degrabă atenţia, decât tu, ca bolnav! Cum să mai îndrăzneşti să accepţi o internare, în speranţa unei vindecări sau măcar, a unui tratament cuviincios, dacă nu te-ai înarmat, în prealabil, cu genţi garnisite de ciocolată, pungi de cafea etc. sau cu buzunarele doldora de plicuri grase - atenţii “mărunte”pe care “aplicanţii”carnagiului sanitar certaţi, irefutabil, cu deontologia profesională, le consideră bine-meritate “trofee”? Ce garanţii mai poţi avea că te internezi, de bună credinţă, azi, într-un spital din România, viu şi nu te trezeşti că….ieşi „transferat” la cele veşnic-odihnitoare? Cine se poate pune chezaş că intri într-un salon spitalicesc, cu o afecţiune oarecare dar întreg la minte şi te externezi cu diagnostic de la “glumeţi” sau, mai rău, „glumeţ” de-a dreptu? Câţi dintre noi, cei de rând (sau de la rând), au posibilitatea de a se trata în clinici din străinătate unde fiinţa umană are valoarea şi respectul cuvenite, iar actul medical nu este, în mod abject, compromis, aşa cum se întâmplă pe plaiurile noastre mioritice unde, din păcate, au rămas tot şpăgarii şi petecarii cu ifose de mari specialişti în medicină şi aere de zei vindecători? Până când, în sistemul nostru sanitar, vor face legea, ca la ei acasă, felceri lipsiţi de profesionalism ajunşi, prin relaţii sus-puse, să gestioneze, nu alfabetizarea sau urechea muzicală a unei fiinţe omeneşti, ci însăşi viaţa acesteia? Până când ne vom încredinţa mediocra şi efemera noastră existenţă unor incompetenţi şi semidocţi în halate albe cu evidente reminiscente comuniste? Ajunge-vom oare ziua în care, dacă necazul şi suferinţa ne vor purta paşii înspre o unitate spitalicească, să primim îngrijirea şi omenia pe care o merităm din postura contribuabililor la funcţionarea pozitivă a acestui sistem, de la medicii care ar trebui să ne vindece, nu să ne judece?...să nu mai fim expuşi riscului de a fi transferaţi la spitalele de nebuni, din cauza că unii medici nu sunt capabili să ofere “verdicte medicale competente”pe însăşi specializările lor?
I-am ascultat cu tristeţe, până la capăt, amicei mele povestea şi i-am urat, ca un neputincios aflat în cea mai neagră neputinţă, ceea ce, poate, şi tu cititorule, ai fi rostit: „Sănătate, de la Dumnezeu!”, că de la doctori ….