Uimitoarele testamente ale năsăudenilor

Cercetătorii Mircea Prahase, Adrian Onofreiu, Daniela Deteşan şi Claudia Septimia Sabău aduc, în volumul „Testamente din Districtul Năsăud 1861-1871”, apărut la Editura Argonaut, o revelaţie în domeniul cercetării. Este prima iniţiativă de acest gen prin care ne sunt prezentate gândurile oamenilor din ţinuturile noastre înainte de marea trecere, drum pe care vor fi însoţiţi de „Cântarea de pe urmă”, după cum spunea şi doamna cântecului năsăudean, Valeria Peter Predescu. Dezvăluiri sincere în pragul morţii, care ne descoperă în 103 testamente, gândurile şi graiul năsăudenilor, cizelate pe alocuri de notarii care întocmeau actul. Răzbate, din ac este testamente, credinţa puternică a strămoşilor noştri, fiecare gând fiind început „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. De multe ori, prin aceste testamente, o parte a bunurilor merg spre Sfânta Biserică. Simţul de dreptate al ţăranului este unul acut, părinţii împărţindu-şi egal avutul între copii, dând fiecăruia partea cuvenită, echilibrând întinderea mai mare a unui pământ, poziţionarea sau calitatea mai bună. De asemenea, dacă un copil avea situaţie materială mai bună decât a celorlalţi, în testament era îndulcit cu vorbe bune, lăsându-li-se celorlalţi mai multă avere. Soţul, care întocmeşte testamentul, lasă expres o parte din avere pentru îngrijirea celui rămas văduv, parte care va intra în posesia celui care se va ocupa aşa cum trebuie de părintele rămas. Autorii merită felicitaţi, după cum spune în Prefaţă şi Simion Retegan, pentru colecţii de izvoare istorice pe care le scot la iveală. Observăm mentalităţile năsăudenilor în faţa morţii şi obiceiurile religioase care se săvârşesc pentru trecerea la cele veşnice scrise cu lux de amănunte. Pe lângă terenuri şi casă, ţăranii lasă diferite lucruri, mai mult sau mai puţin materiale, spre exemplu, Ion Selegeanu din Borgo Bistriţa lasă celor patru fete „în mod egal” patru adusături de fân, cu pădure, o zi de arat la câmp şi o săptămână de moară de ferăstrău”. Ion Scridon din Mocod îşi lasă toată averea, estimată la 228 florini, junelui Vasile, pe care „l-a adoptat pe moşie”, căsătorit ulterior cu una dintre cele patru fete ale ţăranului. Pentru celelalte trei fete nu mai lasă nimic, deoarece ele şi-au primit zestrea la căsătorie. Şi exemplele pot continua cu Oprea Zăgrean din Salva, care a desemnat-o pe fiica cea mică, rămasă în casă, moştenitoare deoarece celelalte surori şi-au primit şi ele zestrea cuvenită.

Interesante sunt formulele de genul „toată moşia rămasă după mine, dimpreună cu bunul meu mişcător şi nemişcător” sau „toate uneltele economice şi casnice ce se găsesc în casă şi aşişderea”. În testament se lasă multe lucruri, printre care şi războiul de ţesut, ciubărul de lemn, lădoiul, cuie de fier pentru proţap, daltă, ferăstrău, car: „un car ferecat cu toate ce se ţin de dânsul”. Nu lipsesc nici textilele: „lâna care-i toarsă de un suman” sau animalele „doi boi de patru ani în primăvară” sau „o viţică de sub vacă”. Documentele se întocmesc după un anumit tipic de către un om cu carte, fie notar, învăţător sau preot. Validarea este făcută potrivit unor cutume ale locului. Interesante sunt şi formulele de început, diferenţiate de la caz la caz: „deoarece nimeni din firea omenească nu ştie sfârşitul vieţii sale” sau „văzându-mă că, după beteşugul care mă asupreşte sunt de puteri până acum ver cam slăbit, şi văzându-mi sfârşitul apropiindu-se, m-am socotit, încă fiind la întreaga cunoştinţă şi minte sănătos, ca să aşez şi să orânduiesc ce să se facă cu averea mea, după ce-mi va veni moartea, de care niciun om nu poate să scape”. De asemenea, testamentele sunt foarte emoţionante: „Acest testament e a mea, cea din urmă şi sfântă voinţă şi o întăresc cu puterea semnului crucii de mâna mea, la numele meu, în fiinţa de faţă a subscrişilor martori. În testamente se lasă şi instrucţiuni precise în privinţa înmormântării, spre exemplu Pop Domide din Poieni doreşte şase preoţi: „iar cizmele, o pereche de cioareci noi, un rând de veşminte de pânză, să se puie cu mine-n mormânt şi un laibăr şi o şapcă albă”. Ludovica Baba din Şieuţ doreşte un sicriu negru şi „păioară neagră pe obraz şi în tus patru cornurile, de păioară să se coase petele negre îndoite, care să ajungă până la pământ şi în urmă, după înmormântare, să-i speseze cu tot ce-l din lipsă pe aceea care m-ar petrece la locuinţa cea veşnică”. Pentru cheltuieli sunt anumite averi lăsate: „înmormântarea să se săvârşească precum se cuvine unui adevărat creştin şi cheltuielile la aceasta să se plătească din averea mea cea rămasă” sau „doi boi îi las spre purtarea spezelor înmormântării şi plătirea datoriilor de mine rămase”.

Un volum care aduce foarte multe date etnologice, sociologice şi istorice din 35 localităţi din Districtul năsăudean. Cu siguranţă careta va fi trecută, de acum, în bibliografiile importante pentru că marea trecere şi felul în care este privită de oameni aceasta nu a mai fost descrisă până acum în aceşti termeni. Pentru iniţiativa lor, autorii merită toate felicitările.