Un anume fel de proşti

Recentele manifestări dedicate lui Liviu Rebreanu – la Bistriţa, Târlisua şi Beclean – mi-au înviorat un mai vechi gând privind o paralelă între C.Negruzzi şi Rebreanu. Una dintre temele colocviilor a fost condiţia de nuvelist a marelui romancier român, dar imboldul care mi-a revigorat atenţia ţine şi de fenomenul cronicizat al prostiei contemporane în societate noastră. Sunt din ce în ce mai mult siderat de acuitatea unor sinonime pentru cuvântul „prost”: bădăran, mojic, nesimţit, obraznic, needucat, rudimentar, violent etc. etc.
La un interval de 70 de ani, două texte literare atrag atenţia, pe aceeaşi temă, în presa românească: „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi ( în „Dacia Literară, Iaşi, 1840) şi „Proştii” al lui Liviu Rebreanu ( în „Convorbiri critice”, Bucureşti, 1910).
Cum am avut elevi care ştiau că nuvela lui Negruzzi e alcătuită din patru capitole, dar nu ştiau ce capitol urmează… după capitolul al II-lea, vreau să le aduc aminte că în capitolul al III-lea e scena aceea cu boierul Moţoc, linşat de mulţimea adunată la picioarele domnitorului Lăpuşneanul. Moţoc, în frigurile morţii pe care şi-o bănuia, ţipă spre domnitor să-l apere, căci aceia, care îi vor moartea, sunt proşti, spre deosebire de el, care este mare boier. Şi vine celebra replică a lui Lăpuşneanul: „Proşti, dar mulţi !”
Licean fiind, când am învăţat la clasă despre această nuvelă, se bătea următoarea monedă: Iată cum conducătorul unei ţări dispreţuia mulţimea, iată cum clasa exploatatoare aprecia ţărănimea. Dascălul meu de literatură română (şi nu mă îndoiesc că nenumăraţi alţii). nu ne-a explicat că prin „proşti” se înţelege „oameni simplii”, „oameni de rând”, dispreţuiţi de el, marele boier Moţoc şi, prin urmare, a fi nimiciţi, la porunca domnitorului, nu e nici o pagubă. Tiranul de Lăpuşneanul însă i-a răspuns cu o înţelepciune rară pentru un tiran: „Proşti, dar mulţi”. Adică: Sunt oameni simpli, dar mulţi şi mai degrabă te sacrific pe tine, boier trădător.
„Proştii” lui Liviu Rebreanu ar fi putut fi o capodoperă, doar că scriitorul a ratat finalul nuvelei. Voi reveni pe chestiunea aceasta. Vasile Tabără şi fiu-său, baba, care voia să meargă cu trenul la Beclean, şi alţii, care se înghesuiau năuciţi pentru un bilet de tren, nu sunt dezorientaţii, instinctualii din textul lui Negruzzi. „Proştii” rebrenieni sunt oameni de rând, oameni simpli, încă nedeprinşi cu mijloacele moderne de locomoţie, trăiesc o stare de tensiune sufletească, sunt precauţi, pornesc la drum rostind „Doamne-ajută!”, vin la gară de cu noapte, au un fel de timiditate care-i face retractili, sunt sfioşi, răbdători, respectuoşi. Şi totuşi, şeful gării îl apostrofează pe Vasile Tabără cu ”Gura, prostule!” La sosirea trenului, conductorul răcneşte la ei: „Unde mergeţi, proştilor ?” La un moment dat Nicolae Tabără încearcă să se dezvinovăţească: ”Pesemne aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi…” Iar în panica provocată de plecarea trenului mai are parte de o afurisenie dinspre conductor: „bătute-ar Dumnezeu să te bată, prostule!” !”
Rebreanu e magistral în a consemna detalii semnificative, în a urmări mişcarea masei de oameni, gesturile, vorbele, atmosfera din gară, momente ale dimineţii, schimbări ale naturii înconjurătoare, părtaşă parcă la starea lăuntrică a celor din gară. Păcat însă de final. Luând-o pe lângă linia ferată, în urma trenului,Vasile Tabără rosteşte cu amar: „Nu v-ajute Dumnezeu-sfântul !” Replica aceasta nuvelistul nu trebuia să o pună în gura personajului, trebuia să mi-o lase mie, cititorului. Nu e un reproş, din parte-mi, ci mărturisirea unui regret pentru acest final inabil.