UN EROS DE PROVINCIE

L-am cunoscut pe Grigore Avram, despre care am şi scris ca atare, drept un liric discret şi suav. Ei bine, „menestrelul silvan” cum l-am denumit (îmi) produce, iar, o (altă) surpriză. De data asta, una epică. Un roman, în deschiderea căruia aşez aceste cuvinte născute, mărturisesc, în urma unei lecturi (electronice) delectante.
Personajul principal al cărţii (Elizeu Roman) este un Eros rătăcitor, nestatornic, ciudat. Adică profund romanesc. Naraţiunea este una temporală, evenimenţială şi logică. Profund psihologică. Şi tensională. „Victimele” junelui prim Roman (parc-aş fi năşit altfel personajul principal, dată fiind această onomastică aproape inflaţionistă în literatura română!), „un tânăr mustind de adrenalină”, cum îl caracterizează chiar autorul, sunt trei femei. Le-nşirui prenumele în ordine alfabetic-succesivă: Liana, Marina şi Nora. Ordinea intrării în... scenă este (aproape) inversă.
După ce a rupt-o cu fulguranta Irina (interesant că filosofia existenţială care întoarce arcul mecanismului de ceasornic se produce la o bere, pe fondul unor amintiri post decembriste, în prezenţa indezirabilului „turnător” Pompei cel cu soţie grasă, care-şi va juca rolul „negativ” până la finele poveştii!) eroul îşi caută echilibrul în compania Norei, cea fără obligaţii. „Păcatul” (titlu al primului capitol!) se opune normalităţii. Plănuita evadare la Cascade are loc via locuinţa prietenului său Bogdan (pentru a împrumuta un cort), dar... „ghinion”, acasă este doar soţia acestuia Liana.
Mărul discordiei, care transformă neînţelesul într-unul şi mai mare, ca să-l parafrazăm pe Blaga, îl reprezintă tocmai acest angrenaj feminin numit Liana. Ea e tentaţia, provocatoarea de dezechilibru erotico-etilic, bruiajul de graţie şi nuri interpus între un ieri mustind, dar pe cale de a se vindeca (Marina), şi un mâine tentant şi dezirabil (Nora). Ştia că mariajul dintre inginerul topometrist şi amic al său Miron Gruia şi fosta lui iubită Marina, prietenă a Norei) scârţâie. Acum constată că şi Liana „suferă” de aceeaşi neîmplinire de cuplu.
Tensiunile narative sunt dozate şi distribuite cu dibăcie. Fundalul (imediateţea politico-economică şi socială, evoluţiile organizaţionale ale personajelor, mai ales masculine, de la Pricopie şi Zamfir la Scridon şi Filon Costin) este bine folosit fie pentru a înteţi un conflict, fie pentru a tempera o evoluţie. Interstiţiile şi păienjenişul behaviorismului feminin sunt cele ce potenţează şi augmentează factologia şi devenirea romanescă.
Anul şarpelui este, neîndoios, un roman erotic. Un story al cuplurilor, mai mult sau mai puţin normale. Zic mai puţin, gândindu-mă la aventura Norei cu ginecologul din spitalul unde lucra. Dar ce creează percutanţă şi magnetism pentru o scriere dacă nu anormalitatea şi enigma, surpriza şi nefirescul? Din această „pricină” Elizeu (protagonist al unor voluptăţi efervescente şi al unor despărţiri răsunătoare) revine la matca părăsită de molcomul Bogdan. Matcă meandrată, a unei combustii erotice pe cât de mistuitoare, pe atât de tămăduitoare, numită Liana.
Din punct de vedere al romanului Elizeu-Liana, autorul pare că şi-a construit evoluţia ca mai ieri un ilustru înaintaş (l-am numit pe Liviu Rebereanu şi m-am gândit la romanul său Adam şi Eva), astfel ca „ingerinţele” unui Pompei (care-şi primeşte binemeritate şi gustate corecţii fizice) sau ale unor feminine mai mult sau mai puţin episodice, precum liceanca Ligia, sora Lianei, sunt elemente arboricole menite să scoată în prim plan evoluţiile cu pulsiuni psihice dramatice (un accident la picior, nişte mesaje telefonice „anonime”, conducerea maşinii sub euforie bahică şi, desigur, evenimentul „pregătirii” sosirii pe lume a unui copil) sau să potenţeze un final poate prea brusc, dar dramatic în profunzime (accidentul suferit de erou sub obsedantul semn al şarpelui de apă), moment ce duce cu gândul la opera deschisă benedettocrociană (sirena ambulanţei cheamă viaţa la viaţă), în care cititorul îşi poate imagina singur finalul. Dacă nu cumva, în acest caz, „recidivistul” Grigore Avram ne va furniza atunci când ne aşteptăm mai puţin un volum doi al frumoasei poveşti de iubiri (Anul Şarpelui), dedicate soţiei sale, în care evoluează cu tenacitate şi vigoare romanescă un Eros de provincie la fel de „viril” ca oricare prototip terestru al zeului olimpian.