Un macaz al destinelor

Am citit Anul şarpelui mai repede dacât aş fi dorit. L-am citit cu nerăbdarea unui adolescent şi l-am citit uşor, nepermis de uşor. M-am tras de mânecă de câteva ori de-a lungul lecturii spunându-mi că nu la placerea de a citi am fost chemat, ci la un travaliu intelectual, la răspunderea unui cititor chemat să rostească o judecată de valoare... Apoi m-am consolat cu gândul că, intr-un fel sau altul, un cititor de rând poate, dacă nu să rostească sentinţa, cel puţin să-şi aştearnă argintul ca pe un colb simţirilor peste aura celor care vor veni mai apoi, să despice firele in patru. Mi-am zis, acest „Grig”, Grigore Avram, îmi dă voie, pentru că nu l-am văzut faţă în faţă, să mă detaşez, să fiu un sceptic cu aripi, dacă pot spune asta nefiind dator cu nimic, nici măcar cu o banală mişcare a sprâncenelor, nici măcar cu o dare din umeri... Mi-am păstrat, prin graţia autorului, dreptul la o libertate absolută, aşa că am ajuns, fără durere, la un final/început de o glorioasă salvare: „Undeva, în depărtare, glasul sirenei unei ambulanţe chema de zor viaţa la viaţă.” Grig, de la deriva nesiguranţelor mele, mi-ai dat unînceput!
Grigore Avram s-a născut în comuna Maieru, loc documentat încă din timpuri antice drept „rusticum praedium”, loc al respiraţiilor înalte, reverberându-se într-o ascensiune ireversibilă în pofta unei brazde în plus din Ion sau în tenebrele Pădurii spânzuraţilor. Maieru este un loc unde strigătul copiilor pe uliţe încă nu a încetat şi, da, veşnicia nu se sfieşte să se nască. Ca orice bistriţean de inimă, Grigore Avram, poartă sub unghii coaja stejarilor şi a fagilor, poartă în inima lui destulă grijă pentru prospeţimea sevei dătătoare de viaţă a codrilor Rodnei ca să-şi dedice chiar miezul propriei fiinţe înspre conservarea lor. Şi acolo, unde cercetătorul şi doctorul în domeniul silviculturii se opreşte prin limitele lui, poetul, prozatorul şi eseistul începe... „Rădăcinile, dacă sunt adânci, fac legătura mai bună cu pământul. Frunzele, dacă sunt în vânt, primesc mai multă lumină în unghiuri despre care nu ştim prea multe. Noi, dacă suntem curaţi, primim liniştea gândului magic şi aroma unui caracter înstărit. Un fel de bonus la etică (i-ar spune ateii) sau, mai degrabă, un altoi domnesc pus caracterului (spunem noi, ceilalţi).” Există o împletire complexă între rădăcini, frunze şi pământ ca destin si „noi” (o eretică generalizare, ar spune unii). Undeva „din păcate” lucrurile încep să nu mai fie aşa, deoarece „pământul, călcându-l în picioare în fiecare zi, ne-a luat (se pare) definitiv dreptul de a avea rădăcini adevărate. Lumina, pentru că o înghiţim în mod repetat, ne abandonează periodic întunericului. Caracterul, pentru că l-am tradus în reacţii improprii sufletului, ne-a înstrăinat unei morale potrivită demonilor care umblă întotdeauna desculţi. Şi atunci, mă întreb, noi cu ce am mai rămas? Sigur că da, întrebarea este firească, omul şi locul au luat-o razna, separaţi, undeva la un macaz al destinelor. Uneori se produce o regăsire, alteori rămâne doar o lungă şi dureroasă tânjire a reîntregirii pe care o regăsim, conştient, doar la nivelul tristeţii. Şi totuşi, absolutul şi atingerea sublimului prin căutare ne dau dreptul de răscumpărare din tirania tristeţii:
„Bucuria pe care-o avem /Când deasupra, pe Cer, este Soare, /Ne transformă privirea, din ghem, /Într-o lungă şi dreaptă cărare.”
Anul şarpelui începe şi se termină într-o tentativă de întregire, de regăsire. L-aş numi mai degrabă un travaliu, un drum al durerilor şi al bucuriilor amânate. Este primul roman al lui Grig, îmi spun, şi sunt pregătit să acord circumstanţe atenuante pentru îndrăzneala autorului de nu fi el insuşi ori de a fi cine cred eu că este... Dincolo de acestea, naraţiunea curge frumos, intriga este seducătoare, limbajul acceptabil. Există forfotă de viaţă ori aparenţa acesteia. Fără îndoială izul de Harlequin Collection Stories va asigura vandabilitate, seducţia romanţei citadine este la ea acasă, ritmul este viu, tineresc... Dar, aşa cum am afirmat, undeva, la un macaz al destinelor, omul şi locul iau traiectorii diferite şi prima victimă a acestei drame este contextul, zgomotul de fond, dacă vreţi, pădurea şi nu doar copacii. De aceea cred că, pentru un motiv pe care nu-l înţeleg, autorul alege în mod conştient acest vacuum drept context. Cineva, un dascăl al Scripturilor spunea: „Un text fără context este un pretext”. Cred că naraţiunea, deşi vie şi seducătoare, este pretextul lui Grigore Avram de a-şi articula tezaurul de idei de care, fără indoială, dispune. Ceva de acest gen caracterizeaza Ultima Noapte de Dragoste Întâia Noapte de Război ... Acolo însă cadrul istoric şi geografic au conturat puternic personajele cărţii. În Anul şarpelui, haideţi să privim două personaje pe care autorul le vrea diametral opuse: Elizeu şi Pompei. „Turnătorul” Pompei pe care îl accept, conform intenţiei autorului, drept un personaj revoltător, are mai multe asemănări decât deosebiri vis-a-vis de Elizeu. La o bere, într-o misiune detestătoare, Pompei dovedeşte o ascuţime de minte, un spirit analitic cu nimic mai prejos decât cel al lui Elizeu. Punctul de vedere al lui Pompei, caracterizat de Elizeu drept „meschin şi grotesc” devine punctul de vedere călăuzitor în relaţia ilicită dintre Elizeu şi Liana. Dialoguri de genul Elizeu-Pompei sunt mai degrabă monologuri prin care autorul îşi foloseşte libertatea de a spune ceea ce doreşte fără a fi împroşcat cu pietre. Eseistul Grigore Avram este, în general, eseist şi în Anul şarpelui. Interesant şi de-a dreptul răscolitor dialogul/monolog din pagina 12 unde poetul şi eseistul se se regăsesc „in full display”.

- „Părerile mele sunt mici adaosuri la neputinţa altora de a-şi fragiliza ura. Aşa că, nu încerca să mă vinzi propriilor tale convingeri, că vei risca o marginalizare a sentimentelor care, pe moment, mă pun în evidenţă.
- Nimeni nu încearcă să te izoleze în vreun fel. Dacă nu ai observat, dorinţa mea e să te adun, răpindu-ţi singurătatea în integralitatea ei, urmând ca mai apoi s-o alipesc singurătăţii mele. Să formăm un binom nesingur, da, ai auzit foarte bine, unul nesigur, compus din două singurătăţi. Spun nesigur, deoarece în această sferă a incertitudinii fericirea îşi găseşte locul şi motivaţia. Asta mi-aş dori să poţi constata şi tu ori de câte ori vei auzi strigătul de disperare, care se repetă la nesfârşit, al Cascadelor, condamnate şi ele la însingurare.”

Ne apropiem de sfârşitul romanului cu vieţile lui Elizeu, ale Norei si Lianei în întregime ruinate, cu Bogdan şi Pompei la un fel de rascruci. Am ajuns la sfârşitul romanului, la macazul destinelor de unde epilogul devine prolog. Există o impresionantă inerţie în acest : „Undeva, în depărtare, glasul sirenei unei ambulanţe chema de zor viaţa la viaţă.” Este un apel asurzitor la sensibilitatea autorului faţă de setea pe care Anul şarpelui a stârnit-o în imaginaţia cititorului. Prevăd jumătăţile de cărămidă întregindu-se într-o construcţie nouă unde viaţa şi viaţă se vor suprapune, se vor topi în ceva nou înspre deliciul cititorului. Realitate?
Nu am avut bucuria să-l cunosc faţă în faţă pe Grig dar simt că bucuria ieşirii din noi prin dialog va fi ea însaşi un context mai mult decât acceptabil... În ciuda rezervelor pe care mi le-am exprimat cu toată sinceritatea văd în Grigore Avram un romancier în plina devenire cu suficientă energie şi carismă, un luptător pe cazematele sublimului din care inima cititorului va fi prada cea mult aşteptată.