Un mozaic cultural

Cu noul său volum tipărit la Editura „Karuna” din Bistriţa, Menuţ Maximinian decretează că ne-am afla în „Vremea sintagmelor”. Semnificaţia unui asemenea titlu e greu de definit. Prin sintagmă înţelegem, îndeobşte, expresii care, în timp, şi-au consolidat o anumită semnificaţie, unanim recunoscută, într-un domeniu sau altul. Se pare că în acest caz, autorul a fost sedus de subtila alăturare care dă cuvintelor un anumit înţeles.

Propriu-zis, Menuţ Maximinian face o selecţie din articolele publicate în cei zece ani de redactor la rubrica de cultură a ziarului „Răsunetul”. Prin natura profesiei şi-a asumat o dificilă misiune, aceea de a exercita o critică de întâmpinare la apariţiile editoriale de poezie, proză, eseistică, însemnări de călătorie, sport, filatelie ş.a.m.d. Autorii acestor volume sunt într-o copleşitoare majoritate din Bistriţa şi din judeţ.

În ansamblu, volumul este o istorie a culturii bistriţene scrise din ultimul deceniu şi, în acelaşi timp, o mărturie a mutaţiilor petrecute în această zonă a ţării. Nu cu mult timp în urmă, am citit un editorial în revista clujeană „Tribuna”, în care era elogiată efervescenta viaţă culturală bistriţeană. În mod cert, ultimul deceniu a consacrat o etapă distinctă în ceea ce priveşte evoluţia spirituală a meleagurilor bistriţene.

Tocmai de aceea şi tonul acestui volum este unul de binevoitoare deschidere faţă de cei ce-şi încearcă împlinirea vocaţiei în ale scrisului. Respectând realitatea, autorul acordă o atenţie mărită volumelor de poezie. Fie că sunt scrise în „dulcele stil clasic”, fie că adoptă o exprimare modernă, poemele sunt mai aproape de sensibilitatea cititorului. Esenţială rămâne însă scara de valori la care se raportează recenzentul. Or, din acest punct de vedere „bunăvoinţa” nu este întotdeauna cea mai potrivită climatului cultural. Multe din volumele de poezie întâmpinate cu bunăvoinţă de recenzent ar fi putut rămâne la stadiul albumelor sentimentale menite să impresioneze cercurile de prieteni.

Poezia înseamnă esenţa şi cultul metaforei atunci când se adresează cititorilor. În poezie sunt mereu mulţi veniţi şi foarte puţini aleşi. Aparent mai permisivă, proza îşi are şi ea rigorile ei. Printre ele sunt „barbaria concretului”, vorba lui Marin Preda, încărcătura epică şi viabilitatea personajelor. Nu mă îndoiesc de faptul că Menuţ Maximinian cunoaşte foarte bine aceste aspecte. De aceea cred că bunăvoinţa sa merită apreciată, totuşi. Vorba ceea, nu se ştie niciodată… Interesează, desigur, într-o asemenea carte argumentaţia.

În acest sens, Menuţ Maximinian pare inepuizabil în a-şi încuraja autorii recenzaţi. Una din obsesiile sale se referă la felul în care scriu aceştia. Despre o scriitoare spune că scrie „ca şi cum ar respira”, iar despre alta că „scrie precum zborul de fluturi pe aripa cerului, precum cerbii îşi stâmpără setea în izvorul rece de munte, precum ghioceii se arată triumfători la început de primăvară”, iar despre „un poet al generaţiei tinere” spune că „versul este muzica gândului, uneori cu alternanţe rock, alteori pop sau house”.

Un loc în acest volum selectiv şi-au găsit şi cărţile, de drept, menite să lărgească orizontul de cunoştinţe juridice ale cititorilor. Fie şi simpla lor semnalare rămâne un preţios serviciu adus celor interesaţi. Nici filatelia nu este ocolită, mai ales când are şi conotaţii culturale precum volumul „Pedagogi şi oameni de şcoală în filatelia românească”. Sunt recenzate cărţi dedicate mediului şi sportului. Acestui volum al lui Menuţ Maximinian i s-ar potrivi drept moto, graţie deschiderii manifestate faţă de cultura scrisă, celebrul vers al lui Tudor Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”.