Un poet din „Galaxia iubirii” - Pompei Pop Măluţanu

Pompei Pop Măluţanu este un nume cunoscut, nu numai în zona ardeleană, de unde-şi trage rădăcinile, ci şi prin cercurile literare bucureştene, acolo unde vieţuieşte de mai multe decenii. După ce vreme de peste 40 de ani a publicat poezii în diferite reviste şi ziare („Răsunetul” are meritul şi onoare de a-l publica permanent), iată că acum asistăm la debutul său în literatură, cu un volum, cum spunea Ion Machidon, directorul Editurii „Amurg sentimental”, acolo unde a apărut „Galaxia iubirii”. Cine este Pompei Pop Măluţanu? Născut la Măluţ, face parte din prima generaţie de copii care, cu toată sărăcia părinţilor, reuşeşte să plece la şcoală, învaţă carte, urmează liceul şi facultatea şi se stabileşte la Bucureşti. Prin 1970 reuşeşte să înfiinţeze, la una dintre întreprinderile bucureştene, la care lucra ca şi proiectant, un cerc literar şi chiar să-l menţină mulţi ani. Viaţa lui Pompei Pop Măluţanu este „un susţinut travaliu întru perfecţionare şi însuşirea tehnicii poetice şi fasonarea mijloacelor lingvistice de expresie, iată drumul continuu „în sus” al unui perfecţionist (în ale scrisului) care socoate că abia acum se poate înfăţişa lectorului cu o carte de luat în calcul”, spune în prefaţă prof. Ion Dragomir.

Fire sensibilă, veşnic îndrăgostit de tot ce-l înconjoară, pentru poetul Pompei Pop Măluţanu sentimentul iubirii pare a nu avea margini. Dragostea faţă de natură, de oameni şi mai ales, faţă de sat, îşi are obârşia în copilăria petrecută la Măluţ, satul natal de la Poalele Dolinei, de pe Valea Someşului. Cu toate că paşii l-au purtat spre viaţa tumultoasă a Bucureştiului, spiritual, poetul nu a plecat niciodată din Măluţ. Pentru ţinutul copilăriei şi pentru măluţenii lui, poetul păstrează întotdeauna o lacrimă ascunsă în colţul ochiului. Pompei Pop Măluţanu se întoarce mereu acasă în Măluţul pe care parcă nu l-a părăsit niciodată. „Mă reîntorc în satul meu - acasă;/ Aici mi-e seva, glia, rădăcina/ Aici sub Grigoroi, lângă Dolina/ Îmi pare viaţa mult mai luminoasă/ Zadarnic căutata-am fericirea,/ Şi-a sufletului pace liniştită/ A fost doar amăgire şi ispită/ Că-n lume m-a însoţit neostoirea.” Sau în poezia Elegie: „Din Grigoroi până-n Dolina/ Din Brăzdătură până-n Laz/ Mi-e dor să calc desculţ cărarea/ În scurta clipă de răgaz/ Să-mi şterg o lacrimă târzie/ Când amintiri m-aşteaptă-n prag/ Să mă destăinui numai ţie/ Măluţule, prieten drag”. Tânăr fiind, a participat, în sat, la petrecerile organizate, la hore, la întâlnirile folclorice, la manifestările ce se organizau cu prilejul Maialului cireşelor. În „Măluţul în festin”, poetul revine în sat: „În satul de sub Coastă, umbrit de Grigoroi/ La poalele Dolinei petrecerea-i în toi/ Şi-a Someşului undă cu şopotul domol/ Scăpată de sub râpă dă satului ocol/ Acesta e Măluţul, e locul minunat/ Unde străbunii gliei o vatră ne-au lăsat/ S-o preamărim în ode, în cântece şi vers/ Că-n Ea am prins viaţă şi zbor spre Univers”. Uneori, pe malul Someşului, ori la Deal, admira şi asculta în liniştea nopţii murmurul aşezării, liniştea ce se aşternea peste sat. „Răsare luna din huceag/ Cu raze de lumină clară/ Trezite-n rariştea de fag/ În noaptea pragului de vară/ Se-nalţă luna peste deal/ ca o văpaie de iubire/ Şi peste -ntregul meu Ardeal/ În maiestoasa-i tăinuire…”.

„Citindu-i versurile, avem senzaţia - spunea Elena Anghel - că o mână nevăzută, cu degetele tremurânde, mă poartă pe un drum sălbatic, pe unde n-a călcat picior de pământean şi, deodată, mă trezesc într-o poiană împânzită cu păpădii, candelă translucidă, care pâlpâie timid, răspândind lumină pură, diafană. Fascinată, încerc să le cuprind în palmă forma ireală şi pumnul se strânge peste o părere… Puf de păpădie! Poezie atât de gingaşă încât nu îndrăznesc s-o rostesc decât în gând, ca pe o rugă de teamă să nu se destrame şi să mă lase agăţată într-un puf de rimă… Pare a fi o ţesătură de borangic pe care adierea vântului o mişcă uşor în fereastra uitată deschisă către un câmp înflorit, peste unduirea căruia nicio coasă nu s-a îndurat să treacă! În cinci cuvinte: O broderie pe un altar!”

„Lecturând versurile din „Galaxia iubirii” nu putem să nu ne gândim la obârşiile sale de a ardelean molcom, cu credinţă în cele sfinte, conştientizând că Dumnezeu se află şi în cazul destinului său poetic. Şi lui îi datorează străbunii, spune Ion Machidon, părinţii, copilăria, dealurile Măluţului, nevasta, copiii, nepoţii şi, nu în ultimul rând, cititorii versurilor sale”.