Un scenariu hilar de mistificare a istoriei

            Cunoscut ca romancier (Întunecare, Ochii strigoiului, Calea Victoriei, Duminica orbului, Oraș patriarhal, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru, Fram, ursul polar etc.), dar și ca nuvelist, traducător, gazetar, redactor sau academician, Cezar Petrescu (1892-1961) a scris și două piese de teatru: Nepoții gornistului și Răsare soarele, devenite scenarii de film. Împreună cu Mihai Novicov, Cezar Petrescu a scris în 1952 scenariul cinematografic după Nepoții gornistului (150 pagini). Aici sunt prezentate trei generații ale familiei Dorobanțu. Este vorba de Oprea, gornistul atacului de la Grivița din timpul Războiului de Independență, fiul acestuia, Pintea, participant la Primul Război Mondial, și Cristea, fiul lui Pintea, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul, regizat de Dinu Negreanu, i-a avut în distribuție pe actorii: Tatiana Iekel, Iurie Darie, Marga Barbu, Liviu Ciulei, Constantin Codrescu, Corina Constantinescu, George Vraca, Nucu Păunescu, Tudorel Popa, Andrei Codarcea, Dem Savu, Toma Dimitriu, Arcadie Donos, Florin Scărlătescu, Constantin Ramadan etc. Continuarea acestui film istoric tezist a fost Răsare soarele din 1954, după piesa cu același titlu a lui Cezar Petrescu.

            Menționez că, în 1952, Cezar Petrescu a primit Premiul de Stat pentru dramaturgie.

            În cele ce urmează vă prezentăm scenariul cinematografic Nepoții gornistului^[1], fiindcă îl considerăm mai relevant în ceea ce privește scrisul compromițător al unui autor înzestrat cu har, dar care a trecut „cu arme și bagaje” în tabăra unui regim comunist criminal, revanșard. Mulți autori de renume au făcut același gest; amintesc pe: Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Petru Dumitriu etc., fiecare cu circumstanțele sale mai mult sau mai puțin atenuante.

Urmașii familiei lui Oprea Dorobanțu păstrează la mare cinste o goarnă din timpul Războiului pentru Independență, care poartă următoarea inscripție: „Noi, căciularii de la Grivița, ostașii și ofițerii, dăruim această goarnă lui Oprea Dorobanțu, care a sunat din ea viteaz, atacul”. În anul 1915, un agent de percepție, însoțit de un jandarm, confiscă multe lucruri din casa lui Pintea, dar, când vrea să-i ia și goarna, acesta o smulge din mâinile reprezentantului statului. Pintea, Anca și cei doi copii se hotărăsc să părăsească satul și să se stabilească în București. Firește, iau cu ei și goarna. În București, urmașul lui Oprea este ajutat de un muncitor „dârz”, numit Vijelie, să se angajeze la o fabrică. La intrarea României în Primul Război Mondial, un muncitor rostește aceste cuvinte care au ecou în sufletul lui Pintea: „Noi, muncitorii, n-avem nevoie de război!... Boierii îl vor ca să-și facă afacerile… Să umple țara de văduve și de orfani!...” Banii pe care îi câștigă Pintea nu le ajung, o duc din ce în ce mai greu. În 1916, Regatul României intră în Primul Război Mondial. Pintea Dorobanțu este mobilizat. Toți ofițerii, soțiile acestora, boierii, fără excepție, sunt văzuți de către soldați ca niște „dușmani fățarnici”. Bolșevicii colaborează și se bucură de ospitalitatea soldaților români. Ofițerul Nolly Racoviceanu ucide pe Pintea și pe soldatul bolșevic Ivan Piotrici.

            Ne aflăm în anul 1932, când Nolly Racoviceanu este patronul unei mari uzine. Muncitorii, cu steaguri roșii în mâini, fac demonstrații, strigând lozinci, dintre care una sare în ochi: „Jos pregătirile de război antisovietic!”. Jandarmii lovesc cu furie manifestanții. Printre ei se află și tânărul Cristea Dorobanțu, purtător mândru de steag, care se alege cu o bătaie cruntă și cu hainele rupte. Acasă la el, lângă goarnă, apare tabloul Gornistul dela Grivița sunând atacul și câteva medalii din Războiul Independenței. Cristea citește Mama lui Gorki. Sora lui Nolly, doamna Margot, cu un pechinez în brațe, face o vizită familiei Dorobanțu și-i propune Ancăi să-i vândă goarna, „pentru muzeu”, ca să poată primi pensie de văduvă de război. Femeia refuză cu demnitate. Pentru muncitorul comunist Andronie Ruja „Fățărnicia burgheză n-are margini!”. El îl îndeamnă pe Cristea să nu-i uite pe acei care i-au omorât pe bunicul său și pe tatăl său și să le-o plătească. Între ucenicul Cristea, viitor utecist, și fata lui Vijelie, Mura, se leagă o relație amoroasă. Dobre și Nolly Racoviceanu, tatăl și fiul, patronii uzinei, simt că muncitorii se pregătesc de revoltă. Cristea este prins cu manifeste. Alți muncitori lipesc fluturașe pe clădirea fabricii cu mesaje de revoltă împotriva patronilor, fiindcă li se taie din nou din salarii și o bună parte dintre ei vor fi concediați. Un muncitor condamnă „bancherii americani ce benchetuiesc în fiecare seară cu Racovicenii”. „În plină criză, șandramaua capitalistă pârâie și patronii ar voi să plătiți voi oalele sparte! Să nu-i lăsăm…” îi îndeamnă acesta. După vorbitor, americanii și francezii „vor să atace Uniunea Sovietică… pentru că le stă ca un cui în coastă!”, „Să nu lăsăm trădătorii de țară să atace Uniunea Sovietică!” Din nou, polițiștii împrăștie și lovesc muncitorii, care strigă lozinci de îmbărbătare: „Trăiască clasa muncitoare! Trăiască Partidul Comunist!” Amintesc faptul că Partidul Comunist din România număra în 1932 sub 1000 de membri, format din pleava societății, ei fiind, de fapt, cei care s-au opus Marii Uniri din 1918. Vijelie și alți muncitori sunt dați afară din fabrică, proprietarii de imobile, prezentați fie grași, fie cu gușă, „niște burtă-verde”, vin să-și încaseze chiriile de la muncitori. Anca vrea să-și vândă „costumul țărănesc” pentru a-și plăti chiria, dar Ilieș, fiul cel mare, se împotrivește. Cristea îi propune acestuia „să facă și la noi cum e în Rusia”. „Acolo e adevărata viață…”, acolo – zice unul – „constituția garantează fiecărui muncitor dreptul la muncă”. Pentru tânărul utecist este mai importantă o întrunire tovărășească decât o plimbare cu iubita. Uteciștii și comuniștii se hotărăsc să declanșeze o grevă chiar dacă social-democrații se opun, ei fiind cam „șovăielnici”; reprezentantul acestora este Scripcă. Între timp se declanșează o nouă iubire la prima vedere dintre Simina, sora lui Cristea, și utecistul Miron. Bănuit că a împrăștiat manifeste, Cristea este arestat și dus la secția de poliție. Se alege doar cu o cruntă bătaie. În fabrică, se caută „firul comuniștilor”, prin urmărirea celor mai suspecți. Mura se dovedește a fi „o fată de nădejde” pentru uteciști. Patronii sunt numiți de către muncitori „lingăii americanilor”. În sfârșit, are loc greva pregătită cu multă minuțiozitate de către conducătorii comuniști, în frunte cu „încercatul luptător ilegalist” Andronie Ruja, care îi asigură că și alte fabrici se vor solidariza cu ei. În timp ce delegația muncitorilor tratează cu patronii „vrăjmași”, agenții îi arestează. Muncitorii se mobilizează și cer eliberarea delegaților. Are loc o mare busculadă între polițiști și muncitori. Primul căzut la datorie este Vijelie, pe care utecistul Miron îl acoperă cu o „bucată de pânză roșie”. La înmormântarea lui Vijelie ia cuvântul văduva Anca Dorobanțu care laudă generozitatea defunctului și cere audienței să nu-l uite, dar și să nu-i ierte pe vinovați. În clipa aceea, cineva a înălțat un steag roșu. Participanții la înmormântare sunt atacați de polițiști, unii dintre ei având „dinți de aur”. Tinerii uteciști, Miron, Cristea, Ionașcu și Tănase Văduva sunt închiși.

            În Partea a II-a, Regatul României a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cristea este însurat cu Mura, iar Miron cu Simina. Trupele sovietice obțin victorie după victorie. În mintea lui Nolly Racoviceanu, în fiecare muncitor „se ascunde un bolșevic”. Fabrica este inspectată de Nolly Racoviceanu, Aurel Buricescu, ministrul de interne, și un ofițer german. Simina este închisă într-un lagăr. Mintea lui Cristea judecă astfel: „Dacă au atacat Uniunea Sovietică, înseamnă că ne-au declarat război nouă, poporului”. „Acum trebuie să-i doborâm, să le plătim și pentru bunic și pentru tata, pentru toți…” îi spune el mamei. Comuniștii tipăresc pe ascuns manifeste, dar și „Sarcinile Partidului Comunist din România” din care selectăm: „Sarcina și răspunderea istorică a Partidului Comunist din România față de poporul român constă în organizarea României a luptei – alături de marele popor sovietic și de celelalte popoare cotropite – pentru sdrobirea fascismului sângeros german și a slugilor sale din toate țările, pentru alungarea ocupanților germani din România, pentru doborârea bandei de trădători de la cârma țării în frunte cu generalul Antonescu, pentru eliberarea țării de sub jugul sângeros german pentru victoria Uniunii Sovietice, pentru România liberă și independentă… (…) Femeile române trebuie să aibă și vor avea un rol de frunte în organizarea frontului unic național al poporului român. Împreună cu eroicele femei ale Uniunii Sovietice și ale tuturor popoarelor iubitoare de libertate, femeile române trebuie să ia parte la lupta împotriva hitlerismului sângeros, pentru o viață liberă și fericită a poporului și a copiilor lor”. Comitetul Central al P. C. R. le cere muncitorilor să boicoteze și să saboteze producția de război și a transportului de muniții. Muncitorii comuniști ascultă la „Radio Moscova” cuvântările încurajatoare ale tovarășului comandant suprem I. V. Stalin; ei se întâlnesc în case conspirative, iar uteciștii lipesc fluturași antirăzboinici. Din nou, se fac arestări „pe capete”. Camionul care căra pâinea la casele boierilor este atacat de femei, în frunte cu Anca. Acum apare primul număr din „România Liberă”, iar muncitorii sunt foarte emoționați, citindu-l. Pe stradă, lumea se revoltă împotriva arestărilor și bătăilor. Armata Roșie înaintează. Miron este anchetat și lovit „până la desfigurare”. Atât el, cât și celălalt comunist, Alexandru, vor fi împușcați, dar, în fața plutonului de execuție, ei strigă: „Trăiască Partidul Comunist!” și „Slavă lui Stalin!” În timpul acesta „Trupele germane și române se retrag în debandadă sub loviturile Armatei Roșii”. Rănit și demoralizat, Ilieș se întoarce de pe front. Pe Valea Prahovei au loc sabotări ale rafinăriilor, făcute de comuniști pentru a împiedica aprovizionarea armatei germane cu combustibil. Anca este prinsă purtând o sticluță cu fosfor necesară fabricării explozibililor. Este schingiuită în prezența lui Nolly Racoviceanu să spună numele beneficiarilor, dar femeia rămâne mută. Ea îi amintește lui Nolly de crimele făcute în 1917, când i-a împușcat soțul și pe soldatul rus. În încercarea de a-și apăra laboratorul, câțiva comuniști sunt răniți și prinși. Are loc procesul Ancăi Dorobanțu, împreună cu întreg grupul. Ilieș participă la procesul mamei sale. Acum sunt evocate și scene din timpul răscoalei din 1907. Anca Dorobanțu și ceilalți comuniști urmează să fie executați. Spre vară, comuniștii hotărăsc să elibereze „tovarășii condamnați la moarte în procesul laboratorului”. De data aceasta, bătrânul patron Dobre Racoviceanu este „cu totul ramolit și împuținat la făptură.” Din închisoare, bătrâna Anca trimite o scrisoare celor doi fii. Detașamente patriotice, „cu banderole tricolore pe mâneci”, împânzesc orașul. Arestații sunt urcați într-o dubă nemțească și trimiși într-o direcție necunoscută. „Trupele sovietice înaintează pe drumurile Moldovei. (…) Grupuri de țărani îi întâmpină cu bucurie. Fete tinere aleargă cu flori. Bărbații salută prietenos (…) Oamenii discută aprins, se strâng în grupuri, strigă, aruncă pălăriile în aer”. Se scandează: „Trăiască Armata Roșie!” și „Trăiască Partidul Comunist!” Duba cu arestații este oprită de patrioți români comuniști. Cristea se întâlnește cu mamă-sa. Întâmpinată cu entuziasm, Armata Roșie intră în București. „Merge să elibereze lumea” zice Cristea. „Un ostaș sovietic a prins din zbor o floare aruncată și o duce la buze. (…) Trec regimente motorizate ale Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu”. Cristea și Ilieș pleacă pe frontul de vest alături de Armata Roșie. Anca începe să-i spună nepotului, Oprișor, povestea goarnei. Era cât pe ce să scriu Koneț filma!

            Acest scenariu hilar este unul din cele mai crase mistificări ale istoriei românești făcute de un scriitor cu blazon în perioada interbelică.