Unde este domnul Ion?

În primul meu an de profesorat în Beclean, după1992, într-o pauză, în sala profesorală a Şcolii Generale ,,Grigore Silaşi” a intrat o fetiţă cam din clasa a III-a sau a IV-a , de la Casa de Copii, care a întrebat accentuat: ,,-Unde este domnul Ion?”. N-am ştiut pe moment despre cine este vorba. Un coleg mi-a spus că cel căutat este învăţătorul Ioan Sigartău.

Această imagine se asocia în mintea mea ori de câte ori era vorba de dascălul Ioan Sigartău.

Când ne-am cunoscut mai bine, am aflat despre el că pasiunea lui didactică o completa cu meşteşugitul unor obiecte din lemn şi cu apicultura. Era un îndrăgostit de albine. Ţin minte că la sfârşitul unui an şcolar el şi-a recompensat elevii premianţi cu câte un borcan de miere. Atunci, preluând o idee a publicistului Valentin Falub, am scris despre el un articol în ,,Tribuna învăţământului”, numindu-l ,,un învăţător de miere”

Prietenul nostru Ioan Sigartău îmi promisese cândva că îmi va construi o machetă a unei bisericuţe de lemn.

A amânat să mi-o dea, probabil că aştepta clipa când prietenia noastră va echivala simbolistica acelui obiect miniatural.

De ce spun prietenul nostru? Învăţătorul Ioan Sigartău avea în gena lui înscris cultul prieteniei, al respectării cuvântului dat.

Ne mai întâlneam din când în când în modestul local ,,BMB”. Ion, fiindcă aşa îi spuneam toţi, deşi nu era fumător, alege ,,salonul” România, camera unde se fuma, fiindcă îi plăcea să asculte şi să însăileze şiraguri narative dintre cele mai alese şi mai interesante.

La începutul lui septembrie am mai tăifăsuit în preajma soarelui galben, din halbele din faţa noastră. Îmi mărturisea că aşteaptă cu mai multe emoţii întâlnirea lui cu elevii săi, din 15 septembrie.

Nu bănuiam atunci, că n-am să-l mai văd în viaţă , pe prietenul nostru Ion. Mereu îmi povestea despre acel loc mirific al casei părinteşti din Corabia. Mă autoinvitasem, ca în compania lui şi a altui prieten, profesorul Florin Vale, să poposesc şi eu în ,,gura de rai” din Corabia. Regret că timpul mi-a furat această intenţie.

De fapt pentru mine, ,,domul Ion” continuă să deschidă catalogul, acolo în sala lui de clasă, continuă să ,,descalece” cu ,,Dacia” lui în ograda casei părinteşti, continuă să dialogheze cu albinele lui şi să transmită prietenilor săi tainele lor.

Dacă el s-ar putea reîntoarce printre noi, ne-ar certa puţin, spunându-ne să nu fim trişti: ,, -Mai bine am ţine în mâini, în loc de lumânări, nişte flori”, fiindcă el aude venind spre noi albinele.