Vasile Hatos - ,,Întâlniri cu Dumnezeu'’, poezii 1995-2020- România - Italia

Țin în mână volumul de poezii scris de către domnul Vasile Hatos pe care l-am cunoscut în Italia, unde am participat, ca invitat, la un eveniment cultural ce l-a organizat acolo, împreună cu poeta (traducătoarea) Mihaela Talaba și alți români stabiliți acolo.

Am rămas impresionați atunci, câtă lume poate aduna arta cuvântului, însuflețind respectul și admirația tuturor celor prezenți acolo. Românii se recunoșteau ușor între ei, după frumoasele costume populare. Eram  cu toții în centrul atenției și simțeam bine acest lucru. Costumul popular românesc, originalul și nu kitshul, atrăgeau privirile.

De asemeni, prezența atâtor oficialități ale orașului din acea  zonă a Italiei ne-a făcut să recunoaștem că valoarea cuiva este apreciată și departe de țară, atunci când munca pune în evidență acest lucru.

Întorși acasă, am căutat explicația atâtor lucruri văzute, de aici, de departe și ,,le-am tradus’’ prin ceea ce-am găsit pe pagina de fb a fiecăruia. Era singura cale.

Contur a prins interesul dânșilor, dragostea  pentru cultura de acasă, setea cu care sunt păstrate si căutate toate noutățile editoriale, ,,izvorul’’, valoarea și talentul, având grijă să nu se dea la o parte nimeni din cei ce ar începe să pășească pe drumul scrisului. .  

Dorul de casă poate fi tradus în dragoste de meleagurile natale, de natură, izvoare, pădure, zumzet de albine, dealuri, râuri, dar și preocuparea de a crea aici biblioteci, muzee, în timpul când cei plecați se întorc în concediu, la rădăcinile sufletului, la casa părintescă.

De aceea, bucuria și surpriza primirii acestui volum de poezii au fost deosebite și am deschis cartea imediat, căutând titluri, înainte de toate.Titluri de poezie. De ce?

Eram curioasă, să văd dacă  postările de pe fb sunt în ton cu mesajele poeziilor. Da. Acest lucru m-a îndemnat să caut, în carte.

Am privit coperta. Nu înțelegeam titlul ,,Întâlniri cu Dumnezeu’’. Am văzut că volumul este tipărit la editura Ecou Transilvan.

În prim plan, pe copertă era bisericuța din sat, dealuri, copaci, verdeață, ceața ce se ridica încet, drumul, apa, casele. Era mult verde, era culoarea vieții, începând cu firul de iarbă, până la omul ce dorește să se cunoască pe sine (,,Cunoaște-te pe tine însuți!’’), căci calea cunoașterii este o cale a suferinței!’’- spune autorul. Mai adaugă: ,,Toți avem sâmburele geniului, trebuie să-l descoperim, prin sinceritate’’ și în dialog cu Dumnezeu ,,Față-n față cu sufletul meu/ Stau de vorba  cu el mereu (Rugăciunea), iar poezia ,, devine rugăciune, medicament și har’’(Victor Constantin Măruțoiu), Dumnezeu este poftit să intre, să alinte, autorul simțind puterile divine ,,Îl poftesc să intre-n mine/ Să-i simt puterile divine’’.

Dialogul este menținut, căci ,,Îmi spune multe și-l privesc/ Mă-ncântă glasu-i îngeresc’’.

Întrebările se nasc dialogând cu absolutul (,,Meditație’’). ,,Întrebări mi se perindă-n minte/ Dialogând cu absolutul/ Lumni și umbre/ Ecouri sumbre’’.

Întrebările existențiale: Ce sunt? Ce am fost? Ce voi fi? îl fac pe autor să caute răspunsuri pentru atunci când ,,umbre(le) dispar'’.

,,Bat clopotele’’, amintindu-ne de golul și ruperea din noi, dar mai ales, iertarea care te ajută să ieși din plasa deznădejdii ,,urcând  prin dragoste și iubire’’.

O altă cale de a a nu ne pedepsi singuri, spune autorul, este de a trăi clipa și timpul care aduce în gând alinare. Dar nu oricum, ci așa cum timpul o cere, fără să aștepți visul de mâine, singura cale de a nu uita de suflet și de a nu suferi mereu.

Titlurile poeziilor sunt sfaturi ,,Am început să învăț a muri”, dar nu oricum: căutand calea dreptății, căutând ,,să vezi Adevărul, mai ferm decât piatra și fierul’’.

De asemeni, fără să uităm ,,Chipul mamei’’-care e limpede în amintiri, iar dorul de dânsa nu se uită niciodată.

Cu mama te întâlnești în visul tău, căci vine să te alinte mai ales când ești în durere, iar mama va dăinui mereu, autorul regretând că ,,Tot ce vine pe pământ/ Se reîntoarce în veșnicie/,… la fel ca bunicii noștri.

Întrebării i se răspunde tot cu o întrebare, frumos așezată în poezie: ,,Ce-i moartea?/ O trecere dincolo, purificatoare/'’.

Sunt întrebări ce vin din multă suferință și împăcare cu sine.

Desigur, tristeții i se răspunde cu îndemnul la ,,Speranță’’- căci ea există în orice suflet și reușește să facă din lumină ,,Ziduri de cetate '’ ce fac ca ,, răul de afară să fie oprit ,,Sa nu poată strabate!’’

Cât m-am bucurat când am găsit poezia ,,Pădurea”!

Era pădurea, imaginea postată pe pagina de fb, în mod repetat. Da, pădurea este ,,cu mine’’, cu frunza, cu liniștea albastră, cu frunzele veștejite, cu râul, cu fagii, cu cerbii și ciutele ei, spune autorul- un adevărat Paradis!

Pădurea ,,E o altă lume ce o trăiesc/ Simt că nu obosesc/’’.

Ea se aseamănă cu chipul ,,Sfântului  Domn ceresc’’.

Te însoțește purtând hainele de doliu, căci ea lasă în urmă
,, pe cei ce te iubeau’’,căci așteaptă singură ,, să strângă roada din meri, peri și pruni,’’, plângând și privind spre casă.

Aș spune ca dorul din sufletul celui plecat departe poartă cerneala stiloului și preface dorul în versuri atât de minunate!

Lumea din Gostila ,,un fel de paradis’’, ,,Cu toamne colorate/ Și fără de tristeți/ Este pierdută în trecut, căci ,,primăverile de zâmbet’’ sunt înlocuite fără voie de ,,anii grei de umilință’’.Ele îl fac pe copil să se simtă ostenit, obligat să lupte, pentru a trece prin porțile deschise spre veșnicie.

Din experiențe de acest fel se nasc sfaturi ce dovedesc rezolvări ,,Să desenezi, în tine, chipul fericirii/ Alungând mrejele iubirii, cu vise, cu povești, cu ,,taine ce-mi apar pe ferești’’, cu idei ,,luate din amalgamul vremilor deșarte’’.

Să crezi că fericirea absolută există, să-i cauți rădăcinile clipei neștiute, ce vine din imaginație-acesta este pulsul ce-i venit de la Dumnezeu!

Poeziile sunt convingeri sau concluzii ale unor experiențe de viață care s-au strecurat prin sita trăirilor prefăcute într-un praf fin, cu gust de izbândă.

Fericit fiind, se întâlnește pe o terasă, cu Sacrul. Mirat de prezența acestuia ,,…cu o privire duioasă, senină/ Pe chipu-i o fericire deplină, autorul este nedumerit de ce acesta a acceptat invitația, pentru că în ziua de azi, oamenii ,,Nu mai au timp să se cunoască pe sine/ Darămite să mă cunoască pe Mine!’’.

,,Puntea fericirii’’ te face să rămâi pasiv la orice bârfă, să nu crezi ,, în alți Dumnezei’’, rămânând mai drept ca niciodată, străbătând puntea, nepăsător, explică autorul.

Mama și tata sunt persoanele prezente în poezii, cele cu care autorul se întâlnește în vis ,,urcând spre ceruri, plecând spre paradis’’, căci chipul tatei este văzut plutind pe dealurile din Heleșteu.

Persistă amintirile  din anii când plecau împreună la coasă, întorcându-se seara. ( ,,În liniștea înserării, ne întorceam acasă’’).

,,La marginea vieții, tata se oprește’’, așteptând simțurile ce îi unesc, întorcând capul. Îl vede simplu, uscat și fără vlagă ,,Închis în patru scanduri/ cu pâinea în desagă…Apoi, o liniște apăsătoare se așterne peste sat. Este atât de trist (băiatul), căci nu a putu participa la înmormântatea tatălui, iar sufletul acestuia devine ,,un focar de chin’’.

Oare nu sunt acestea realități expuse în versuri? Nu rămâne poezia o descărcare de energii și regrete? Durerea și moartea fac parte din existența noastră ,,coborând în casa valorilor din cer’’, așa cum învață și redă încă de mic copil, pasaje din Biblia tatălui, din care povestea .

,,M-am născut din pământ, apă și duh’’, precum un future care părăsește crisalida, urcând în văzduh, ca apoi să ne întoarcem în pământ surâzând ,,Așa cum un copil se naște plăpând’’.

Caută răspunsuri, departe de casă, de unde speră că se va întoarce într-o zi, purtând adevărul  cu care să își poată construi o împărăție, în locul minciunii care aici, în tară, a  prins rădăcini.

,,Că-n țara mea minciuna prinsese rădăcini’’

Iartă-mă, tată!- acest  vers de final te pune pe gânduri, ajutându-ne să înțelegem de ce cartea și versul trebuie scris, ca o punte ce trece o apă învolburată, susținută nu de un picior șubred, ci de două, puternice.

Convingerile sunt sfaturi, sfaturile sunt crezuri, crezurile sunt motivații, iar acestea se ,,lipezesc'’ în meditațiile fiecăruia.

,,Mi-am dat seama de consecințele meditației’’, căci vrând- nevrând am intrat în sfera inocenței.

Ce poate veni ca un răspuns sincer și lămuritor?,,Sunt om. Doar atât’’. ,,Prin puterea virtuții, am spart răul/ L-am spart sub călcâiul binelui/ Progresând în iubire/'’.

Dacă în copilărie hoinărea pe coclauri, cu traista de amintiri în spate, autorul ,,hoinărește’’ acum departe prin lume, purtând bagajul propriilor simțiri și lămuriri, reușind prin meditație să găsească răspunsuri despre marea noastra trecere print timp, învingându-ne temerile, trăind în lăcașuri de fericire, niciodată singuri: ,,Cu Dumnezeu alături, cu tatăl și mama în gând, cu încredere în noi și în Cel de Sus, convins că fericirea se strecoară în oricare lucru care ne înconjoară. Chiar și într-o frunză moartă care va prinde viață, în primăvara care urmează.

Vă invit să citiți cartea scrisă de către domnul Vasile Hatos, nu doar  ca pe o lectură-dialog cu Divinitatea, ci ca pe un sfat și o evaluare interioară, nu ca pe o poezie  ci  ca  pe o poveste a sufletului!

Nadia Urian Linul