Vasile Pușcaș: Dincolo de misiunile diplomatice internaționale pentru România, casa mea a rămas Universitatea

                Ramona Mocian: Profesor universitar doctor Vasile Pușcaș, diplomat, om politic și membru corespondent al Academiei Române, un om recunoscut pentru discreția, perseverența și tenacitatea cu care își duce la îndeplinire misiunile sale guvernamentale și diplomatice. Numele său este legat și de reacordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, dar și de aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, fiind negociatorul din partea României în acest demers. Domnule profesor Pușcaș, vă propun ca dialogul nostu să se desfășoare sub semnul specificului național în context european, pentru că încercăm pe cât posibil să nu ne uităm tradițiile, dar să ne găsim cumva și locul în Uniunea Europeană. Iar pentru că am spus tradiție, știu că sunteți originar din județul Sălaj, din satul Surduc. De aceea, pentru început, dați-mi voie să fac apel la „amintirile din copilărie”. Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce amintiri aveți din acea perioadă?

                Vasile Pușcaș: A fost o copilărie frumoasă, cum cred că a fost pentru cea mai mare parte a copiilor. Am făcut parte dintr-o familie bună, să spun așa, din comuna mea. Am lucrat împreună cu familia de micuț, îmi amintesc foarte bine, chiar din clasa I. Eram la lucru, evident pe lângă casă și pe lângă gospodărie.

                Pe atunci școala a fost foarte bună, excelentă. Păstrez și acum amintirea deosebită a profesorului de istorie, a profesoarei de limba română, de geografie și așa mai departe. Și erau oameni care aveau sensul comunității. Probabil ca și mulți alți copii din Ardeal, am primit prima educație de comunitate în locul lui de naștere: în comună, în sat, chiar și în oraș. Liceul am făcut mai târziu la Dej și acolo era un sens al comunității foarte puternic, asta în a 2-a parte a anilor 1960. Și eram foarte încântat de modul în care societatea acelei urbe era așezată cu respectul unora față de ceilalți și așa mai departe. Deci, am deprins sensul acesta al comunității care, îmi pare rău, dar acum s-a cam pierdut în societatea noastră foarte fragmentată de altminteri și foarte browniană. Dar pentru mine, lucrul acesta a fost absolut senzațional și, odată cu studiile și cu aplecarea mea către istorie, asta m-a făcut foarte mult să mă duc spre o apreciere extraordinară către comunitatea mai largă, o comunitate a națiunii, a europenilor, o comunitate internațională.

                Doresc foarte mult să se restructureze acest sens al comunității, tocmai datorită faptului că astăzi trăim într-o lume a inter-dependențelor și dacă nu ai și sensul comunității, inter-dependențele te fragmentează tot mai mult. Este ceea ce vedem acum, societăți fragmentate: societatea americană fragmentată, societatea românească fragmentată, societatea europeană foarte fragmentată și așa mai departe, se datorează poate faptului că nu se gestionează exact elementul acesta comunitar. Și acesta a fost, dacă vreți, un filon pe care l-am primit, l-am păstrat și poate că, puțin l-am dezvoltat.

                Istoria este, după părerea mea, cum spunea Nicolae Iorga, „o știință totală”, deci este un domeniu al experiențelor umane. Și cine evită experiențele umane, cine se crede supra-dezvoltat ca inteligență și neavând nevoie de experiența altuia, cred că e sortit greșelii. Avem foarte multe experiențe de acest gen în istorie.

                RM: Apoi, ați venit la Cluj și ați studiat exact istoria.

                VP: Am mers la Dej, la un liceu excelent, despre care ziceam câteodată că era de nivel universitar, cum erau universitățile mai ales după 1990, dar care apoi s-au înmulțit ca ciupercile și au devenit un fel de școli postliceale mai degrabă, decât universitar. Nu mă refer la Universitatea din Cluj, la universitățile tradiționale, cele vechi și moderne în România, care încă și-au păstrat, să zicem, un echilibru între ceea ce este instituție și societate, dar celelalte un picuț s-au devalorizat. Deci, am făcut un liceu foarte, foarte bun. Imaginați-vă că am făcut patru ani de latină în liceu și după aceea încă doi ani, în facultate. Limba latină mi-a plăcut foarte, foarte mult, mă rog, și literatura. Am avut profesori formidabili și la Dej. Apoi am venit la istorie la Cluj. Mie îmi este jenă să le spun studenților ce profesori avem, unde eu am avut niște profesori extraordinari și tot timpul am complexul acesta că nu mă pot ridica la nivelul unui Hadrian Daicoviciu, pe care l-am avut în anul întâi, un fantastic orator, un fantastic prezentator de idei alternative. L-am avut în anul doi pe prof. Pompiliu Teodor, care mi-a devenit și maestru, de-altminteri. El m-a dus spre istoria contemporană, de la istoria medie și istoriografie. În fine, l-am avut pe prof. Camil Mureșan, care era nu numai un orator fantastic, dar și un logician și un deosebit stilist în retorică. Am avut profesori de la care am învățat. Și după aceea, am făcut o teză de doctorat despre Universitatea din Cluj în perioada interbelică. Mi-am dat seama că eu încă am fost beneficiar prin acești profesori, a ceea ce numeați, a tradiției acestei universități. Tradiția, de-altminteri, este și în motto-ul universității: „Tradiţie şi Excelenţă prin Cultură-Ştiinţă-Inovaţie din 1581”.

                Oamenii aceștia acumulaseră ceea ce generația interbelică, creatoare de stat și de națiune, a dezvoltat în cultura din România. Și în acele condiții ale anilor 1970, când era și o perioadă de puțină deschidere, atunci am beneficiat fantastic de această acumulare a tradiției sănătoase în Academie și ca atare, am rămas pe linia istoriei. Profesorul Pompiliu Teodor este cel care m-a îndreptat spre istorie contemporană. Imaginați-vă că doi ani am făcut arheologie, pentru că toți tinerii care intră la istorie vor să facă arheologie. Așadar, am făcut doi ani de arheologie, după care am trecut direct la istorie contemporană, fără să fi făcut vreun curs de istorie contemporană, profesorul Pompiliu Teodor spunându-mi: „Dumneata ai puterea și capacitatea de conexiune cu prezentul și cu viitorul. Deci, trebuie să te duci acolo, pentru că avem nevoie acolo.”

                Nu era istoria contemporană, foarte bine dezvoltată la Cluj și era foarte ideologizată. Așa am ajuns să predau istorie contemporană și chiar dacă am avut mai bine de un deceniu experiențele acestea diplomatice în America și în Europa, hai să o numesc viață publică, dar nu a fost ca politician neapărat, experiența aceasta m-a apropiat și mai mult de universitate. Imaginați-vă, când am terminat negocierea în America, am zis: „Vreau înapoi la Universitate, nu vreau nici în America, nici la București, nici în altă parte, vreau la Universitate!” Când am terminat negocierea cu Bruxelles-ul, cu Uniunea Europeană, am zis: „Nu vreau nimic în afară de Universitate și am revenit la Universitate”. Deci, casa mea a fost permanent, de la începutul anilor 1970, Universitatea din Cluj.

                RM: Trebuie să le spunem celor care ne ascultă că ați fost un bursier de 10. Vreau să subliniez acest lucru.

                VP:A, da! Am uitat, sigur că da. Era bursa republicana, așa se numea. Și vreau să vă spun că luam lunar mai mulți bani ca bursă republicană decât primul salariu după ce am absolvit.

                RM: O bursa valoroasă! De altfel, dle profesor, m-a impresionat prima dumneavoastră lucrare de cercetare științifică „Reforma financiară a lui Nicolae Titulescu”, pe care l-ați păstrat oarecum ca metodă și instrumentare apoi în munca dumneavoastră.

                VP: Da, vreau să vă spun că am avut un profesor de economie foarte bun, fost diplomat. Veniseră la noi la curs chiar din diplomație și acest profesor ne-a făcut niște cursuri de economie politică extraordinare, foarte bune, foarte frumoase. Și de aceea, el m-a și citat. Prima mea lucrare de cercetare, de seminar cum se spunea atunci, era despre reforma lui Nicolae Titulescu, pe care noi îl știam ca diplomat. Și acest profesor mi-a zis: „Titulescu nu este numai diplomat.” Și am făcut cercetare. Asta se întâmpla chiar în primul an de facultate. De-altminteri, deja în anii 3 și 4, eu publicam în reviste de specialitate. Așa era școala atunci, așa se făcea școala atunci și am rămas apropiat de Nicolae Titulescu, mai mult din perspectiva gândirii lui sociale, economice, financiare și apoi diplomatice. Diplomația de succes al lui Titulescu, să știți, a fost când el era reprezentantul României la Londra și a negociat foarte multe acorduri de împrumut pentru România, pentru că era nevoie atunci de investiții, Deci, el și-a dezvoltat abilitățile acestea. Inovația lui este, de exemplu, în 1934, când s-a refăcut „Mica Înțelegere”, a insistat foarte mult pe componenta economică și pe integrarea economică a zonei. El a vorbit și a fost adeptul integrării în perioada aceea,  integrare care, mă rog, nu era foarte bine înțeleasă atunci, era altă epocă. Dar pe mine, Nicolae Titulescu, repet, dincolo de aprecierile, modelul și ceea ce a făcut el din poziția de ministru de externe, m-a încântat. Și acum îl citesc cu mare drag, din perspectiva aceasta a gândirii lumii, a gândirii interacțiunilor statale, a interacțiunilor economice, financiare și așa mai departe.

                RM: Deopotrivă v-a marcat și Vasile Pârvan cu „Datoria vieții noastre”.

                VP: Bun, pentru mine, Vasile Pârvan e un idol, ca istoric, ca intelectual și ca om. Vedeți, avem oameni foarte inteligenți, avem oameni foarte talentați, dar oamenii de adevăratelea, exact cum spunea el, sunt cei care au și caracter. Le mai trebuie și caracter.

Vasile Pârvan era unul dintre acești oameni, un mare caracter. Iar modul în care el, un clasicist, un arheolog, care se ocupa de istoria veche a lumii clasice, a lumii antice, a gândit Universitatea din Cluj dintr-o perspectivă a sintezei europene și americane, ca proiecție autohtonă cu dezvoltare în viitor pe decenii, m-a marcat. A creat o viziune și un model de universitate absolut extraordinare, pe care, cel puțin în perioada interbelică, profesorii l-au urmat și l-au respectat până la Florian Ștefănescu-Goangă. După aceea, au venit alte vremuri peste Universitatea din Cluj și a fost aproape uitat.

                Și mai plăcut titlul prelegerii lui din 3 noiembrie 1919, pe care ați enunțat-o, „Datoria vieții noastre”. Pentru că, să știți, eu am fost impresionat de generația Marii Uniri. Aveau un sens al devoțiunii, al datoriei față de țară și față de națiune, cum după aceea n-am mai întâlnit. Dacă vă uitați în discursurile lui Iuliu Maniu, tot timpul vorbește de datoria față de țară, dar nu doar vorbește, ci și înfăptuiește. Vasile Pârvan a venit cu „Datoria vieții noastre” să spună următorul lucru: s-a făcut România Mare, acuma trebuie să faceți cultura mare, cum spunea Lucian Blaga, cultura majoră, cultura noastră. Și, venind la tema dumneavoastră, cultura care să arate că specificitatea noastră este pe linia valorilor universale. Asta este datoria vieții noastre ca universitari, ca academici. Și mai era atunci, revin iarăși la Lucian Blaga, în „Izvoade”, dacă vă amintiți, el povestește cum s-a dus la Alba Iulia și ce sentiment avea. Avea sentimentul de plenitudine istorică. Deci generația aceea avea conștiința. Nu doar că a făcut ceva măreț, pentru că acel lucru trebuia făcut, dar că era punctul de la care trebuia să se deschidă o altă opera, o altă dezvoltare. La asta se referea el, când vorbea de plenitudine istorică. Vasile Pârvan vorbea de „Datoria vieții noastre”, complementar zicând: da, e datoria noastră să arătăm plenitudinea istorică a acestui popor și a acestui neam.

Da, sunt personaje cu care m-am identificat foarte multe zile, foarte multe nopți în lecturile pe care și acum le fac cu mare plăcere. Chiar recent am recitit Vasile Pârvan pe care eu îl socot unul dintre mentorii mei spirituali.

                RM: Și iată, cu acest bagaj intelectual, ați acceptat și v-ați legat cumva viața și munca de reacordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, într-un moment și într-un context istoric, e adevărat, favorabile. Era sfârșitul Războiului Rece și erau niște împrejurări pe care, de altfel, le ați intuit, însă nu a fost ușor.

                VP: N-a fost ușor, dar vreau să vă spun ceva. Deci, eu în 1990 am primit o bursă Fulbright, am plecat în Statele Unite și am avut posibilitatea să stau la Prof. Keith Hitchins, care, alături de Prof. Pompiliu Teodor și de Prof. David Prodan, au fost maeștrii mei profesionali, ca să zic așa, într-ale scrisului istoric, într-ale cercetării istoriei și istoriografiei.

Eram în vara lui 1990, chiar trimis de Prof. Keith Hitchins la Washington să întâlnesc niște cunoscuți istorici, când s-au întâmplat evenimentele cu mineriada în țară. Dintr-o dată, s-a rostogolit o imagine teribilă peste România. Am revenit acasă, eram prodecan și primisem iarăși o invitație din partea Prof. Keith Hitchins, să merg în SUA și să predau la universitate acolo. Deci eu trebuia să plec din toamna lui 1991 pe program fulbright se predăm împreună la Urbana-Champaign, dar s-au întâmplat niște lucruri. La sfârșitul lui 1990, ministrul român de externe de atunci, Adrian Năstase, a făcut un raport despre tentativa lui de modernizare a Ministerului de Externe, raport pe care mi l-a trimis cineva, cunoscând aplecarea mea spre relații internaționale. Și m-am apucat, n-am avut ce face…și am dezvoltat un serial de vreo patru-cinci articole în Tribuna, la sfârșitul lui 1990 și începutul lui 1991, în care nu eram deloc nici apologet, nici măcar măgulitor la ceea ce s-a întâmplat. Eram foarte critic. Și articolele astea au fost văzute și citite de Ion Rațiu, care era deputatul nostru și era președintele Comisiei de Politică Externă în adunare. Și m-a chemat la dânsul: „Domnule, dumneata ai stilul acesta anglo-saxon…N-ai vrea să vii, să avem o dezbatere împreună cu domnul Adrian Năstase la Comisie?” Nici o problemă, zic, și așa a fost. În februarie am plecat după ce au terminat vacanța, m-a invitat, m-am dus la București. Domnul Adrian Năstase nu a venit, l-a trimis pe un distins ziarist intelectual Adrian Dohotaru, care era secretar de stat și un om excelent. Evident, a fost puțin caustic, dar cerebral. Și, „de acolo mi s-a tras”, pentru că dl Adrian Năstase m-a invitat la o cafea și am refuzat, declinând pentru altă dată.

                După aceea, am fost invitat la niște conferințe cu Manfred Werner, care era Secretarul General NATO. Era o tentativă, încercau să caute guvernanții, care nu erau foarte pregătiți pentru vremurile alea, iar acest lucru îl spun absolut convins. Cred că România a fost singura țară dintre cele care s-au eliberat în 1989 de comunism, care nu a fost pregătită pentru a trece la schimbare, din punctul de vedere a elitei politice. La asta mă refer, pentru că populația a izbucnit ca să realizeze schimbarea, însă elita noastră nu a fost pregătită, iar asta s-a văzut și în politica externă. Și atunci mi s-a făcut propunerea aceasta. Am refuzat-o. Până la urmă însă, domnul Dohotaru „m-a pârât” domnului David Prodan, căruia i-a fost student și pe care îl aprecia foarte mult. Domnul profesor David Prodan m-a chemat, „m-a urecheat” și a zis: „Te duci acolo! Acum e vremea să schimbați. Ai zis că vrei schimbare, cu cine vrei să schimbe? Tu nu te duci, ăla nu se duce, ălalalt nu se duce…” Și așa am ajuns de am plecat, detașat prima dată pentru un an, ca să negociez crearea Centrului Cultural Român. După ce am făcut Centrul Cultural Român, a apărut scandalul cu clauza națiunii celei mai favorizate. Clauza națiunii cele mai favorizate, deși este o componentă, să zicem a relațiilor comerciale, are o încărcătură politică foarte mare, pentru că este aprobată numai de Congresul American, nu de președinte și este deschizătoare nu numai de relații comerciale, ci și de relații politice. Imaginați-vă că România era în grupul celor cinci „oi negre”, alături de Cuba, Coreea de Nord, Libia și China. Așa li se zicea la Washington, pentru că nu aveau clauza. Deci eram „oaia neagră” a tuturor și relațiile româno-americane erau foarte proaste. Deschiderea s-a făcut prin crearea acestui centru cultural, care acuma se sărbătorește. M-a sunat directorul de acolo să-mi spună că a auzit el ce am făcut eu atunci. Domnule, întreabă-i pe cei de la arhiva Ministerului de Externe, că eu nu vin acolo și nu am înclinație să-mi amintesc de anumite lucruri.

                Și așa am plecat după aceea la Washington, tot datorită faptului că am venit la Cluj și m-am dus la domnul prof. David Prodan, iar acolo, pentru că știți lumea istoricilor, era domnul prof. Gheorghe Platon și era domnișoara prof. Cornelia Bodea. Și când le-am spus că nu mă mai duc, m-au certat toți. În fine, am acceptat.

                Am plecat înapoi la Washington pentru negocierea clauzei. A fost cumplit de greu. A dat Dumnezeu și la sfârșitul lui 1993 am reușit, am readus României clauza, s-au desțelenit lucrurile, iar în ianuarie 1994 am deschis calea României pentru Parteneriatul pentru Pace. România a fost prima țară care a semnat acest Parteneriat. Am văzut că Ministerul de Externe a celebrat la începutul anului, dar nu știa cine a fost atunci la Washington.

După ce am terminat, de la începutul lui 1995, am revenit la Cluj la Universitate. A fost foarte, foarte greu, însă foarte interesant, foarte instructiv pentru mine, nu numai ca negociere, ca diplomație, dar și ca politică. Pentru că doi ani și jumătate a trebuit să lucrez cu Congresul. Vreau să spun că Congresul era atunci mult mai puternic decât acum și a trebuit să lucrez cu Congresul exact cum îmi spunea cineva atunci la Casa Albă, zice: „Du-te dumneata și lămurește-i pe ăia din deal, aia din deal fiind Congresul, și după ce îi lămurești, vino la noi și ne spune că noi îți dăm biletul de intrare.” Și a fost o școală fantastică, fantastică.

                RM: Spuneați adineaori că Ministerul de Externe sărbătorește anul acesta, de fapt a sărbătorit și nu-și amintea…

                VP: A sărbătorit, da! Sunt alte de generații, e normal, au trecut 30 de ani de atunci. La sfârșitul anului acestuia se vor împlini 20 de ani de când am finalizat negocierile de aderare. Credeți că își mai amintește cineva de așa ceva? Generațiile actuale nici nu știu că a existat o bătălie de aproape cinci ani de zile, ca noi să putem să aderăm la Uniunea Europeană. Li se pare absolut normal să nu li se ceară vize, li se pare absolut normal să călătorească liber, să meargă unde vor să muncească și așa mai departe, dar pentru asta s-a muncit cinci ani de zile extraordinar de mult.

                RM: Pentru că ne aflăm la 20 de ani de la confirmarea propunerii de aderare a României la Uniunea Europeană, trebuie să spunem că a fost un drum foarte greu: de la scepticismul primului contact cu demnitarul de aderare, la descurajările repetate, poate chiar niște negocieri asimetrice în timp și cu reguli ale jocului schimbate în timpul jocului, știm bine. Totuși, până la urmă, munca de echipă și coordonarea pe care ați înfăptuit-o, au dus la acest succes, indiferent cine își amintește sau cine nu, deși nu este indiferent. Noi știm și suntem mândri că ați reușit.

                VP: Vreau să vă spun următoarea chestiune: nici nu vreau să-și amintească, vreau să fiu lăsat liber, după ce am terminat n-am vrut să mai am nimic de a face cu viața publică, deci chiar nu vreau să-și amintească nimeni de lucrurile astea. Discutam ca istorie de data aceasta. Ceea ce mi-aș dori însă foarte mult, ar fi ca generațiile care vin să dezvolte oportunități.

                Eram foarte nervos atunci în 1991 și eram chiar foarte caustic, chiar și la cursuri, eram într-un limbaj destul de acid câteodată pe istoria contemporană. Pentru că voiam schimbarea, voiam să se facă schimbarea și știam că schimbarea trebuia să fie într-o anumită direcție și când vedeam ce se întâmplă în țară, nu eram foarte fericit.

                Am mers în anul 2000 ca negociator șef pentru că, așa cum v-am spus, în 1994 am deschis calea spre NATO prin parteneriatul pentru pace, ca în mai 1997  la Madrid, să ni se închidă ușa în nas. Am fost atât de nervos, pot să vă spun acum, cred că n-am spus niciodată, am scris tuturor celor 100 de senatori americani, necăjit fiind. Și după aceea, eram foarte supărat, pentru că România era singura țară care primea tot rapoarte negative, deși am solicitat în 1995 să adere la Uniunea Europeană. În 1997, deja celelalte state din zonă au intrat, li s-a dat deschidere spre NATO și deschidere spre negocierile de aderare și în 1998 au început negocierile de aderare. Celorlalte state li s-a permis să circule fără viză în Uniunea Europeană. Noi eram tot cu vize în continuare. Inclusiv Bulgaria era înaintea noastră la ridicarea vizelor, ca să o spunem pe cea dreaptă. Deci, eram într-o situație care mie mi-a creat nervozitate. De ce? Pentru că știam că românii, ca popor, ca națiune, nu merită un asemenea tratament, dar în același timp vedeam că liderii noștri sunt incapabili de așa ceva. Și atunci, exact cum a spus domnul prof. David Prodan: „dacă tu nu te duci, degeaba tot dai din gură”, ceea ce e adevărat, da.

                Acum nu mai scriu despre lucruri din astea, că dai din gură degeaba. Suntem iarăși într-o situație istorică în care liderii noștri au o anumită calitate îndoielnică și care nu știu nici măcar să citească ce le transmiți prin interviu. Și aveam această nervozitate și spuneam: nu se poate ca pentru țara mea, pentru nația mea, pentru comunitatea mea, să existe un asemenea tratament. Eu îi spuneam tot timpul, nu numai tratament divers sau diferit, ci chiar discriminatoriu, datorită faptului că niște lideri nu pot și nu vor, poate, să facă diferența. Și am să vă spun un secret, care nu e secret: chiar când am plecat să închei negocierile, în decembrie 2004, cam 90 % din cei pe care îi cunoșteam ziceau: „O, profesorul ăsta din Cluj trăiește pe altă lume. Nu o să ne primească, n-o să fie.”

                Sigur că da, a fost o opoziție fantastică, se opusese Olanda masiv. Am negociat două luni cu Olanda, care avea și președinția Consiliului, până când și-a retras obstrucția. Am negociat la Haga, nu numai la Bruxelles. După aceea, când am scăpat de Olanda, s-a opus Finlanda până în ultima oră. Și a fost dramă pentru mulți și pentru noi, deoarece chiar atunci s-a luat decizia să nu se mai încheie cererea. Și a ieșit comisarul pentru extindere să spună: ne pare rău, dar cu România nu se încheie. Cu Bulgaria se încheie, dar cu România nu se încheie și o să vedem… Deci, era exact în după-amiaza zilei în care am încheiat negocierile. Cum le-am încheiat, nu-mi amintesc și nu am să spun, vorba unui profesor de la Londra, care mă tot bătea la cap, să-i spun cum am făcut. Zic: sunt istoric și numai eu știu și numai eu voi face, nimeni nici dintr-o parte, nici din alta nu știe cum am făcut și numai eu o să scriu. Încă n-a venit vremea.

                RM: Abia așteptăm! Pentru că vorbeați de negocieri, haideți să vorbim puțin și de ridicarea vizelor Schengen, pentru că și asta doare. Pe lângă vizele maritime și aeriene, mi se pare o temă absolut necesară.

                VP: Da, normal că doare. Da, este o temă absolut necesară, dar vreau să vă spun că modul în care au fost tratate la noi problema Schengen și problema euro, a arătat că liderii noștri nu vor integrarea. Au dorit numai aderarea, ca să aibă acces la fondurile europene, dar nu doresc să intre în politicile europene. Văd acum că se doresc tot felul de portofolii pentru comisar european. Asta înseamnă gestionarea unor politici, or tu, în țară, ai demonstrat că ești incapabil să intri în politicile comune de dezvoltare europeană. Ce a făcut comisarul nostru pe transporturi, din punct de vedere european? Ce a făcut comisarul nostru pe nu știu ce a mai avut? Pentru că tu trebuie să demonstrezi, în primul rând în țara ta, că poți, că ești capabil, că înțelegi și ai resursele de a transpune politicile europene de dezvoltare. De-altminteri, noi nu avem politici de dezvoltare în România.

                RM: Dar practic, noi am aderat, dar nu ne-am integrat?

                VP: Exact, nu ne-am integrat. Noi n-am intrat în politici, nici măcar în politică agricolă comună n-am intrat. Nu știu dacă vă amintiți, dar în urmă cu un an, doi, erau foarte mari plângeri că în PNRR n-au fost prinse irigațiile. Citesc acum un articol, că doi miniștri din actualul cabinet au fost incapabili să se înțeleagă și că am pierdut vreo 400 de milioane de euro destinați irigațiilor. Acum, când e secetă și lumea se plânge. Datorită cărui fapt? Datorită faptului că nu înțelegem ce sunt acelea politicile europene de dezvoltare și nici nu vrem. Cum tot le zic eu, mai puneți mâna pe carte, nu viața vă învață toate lucrurile.

                Uniunea Europeană și politicile europene sunt niște lucruri un picuț mai sofisticate, mai complexe, mai dificile, adică nu te învață nici mămuca, nici tătucu, nici nimeni. Aici trebuie să înveți foarte mult și trebuie să le percepi și la modul real. Noi nu am intrat în aceste politici. Noi, dacă am fi dezvoltat de exemplu politici clare pentru piața internă, simțeam nevoia să intrăm repede în Schengen. De altfel, noi ar fi trebuit să intrăm în Schengen în 2011-2012, asta era înțelegerea noastră din 2004, când am încheiat capitolul pe justiție și afaceri interne. Chiar am primit o groază de bani pe facilitatea Schengen, vreo 650 de milioane de euro, care de cheltuit, s-au cheltuit, dar tot nu suntem în Schengen. Dacă erau lucrurile acestea făcute, dacă guvernul lucra cu companiile, cu structurile de piață interne ca să înțeleagă principiile, mecanismele de funcționare a pieței interne, simțeau nevoia să fie în Schengen și evident că avantajele erau foarte mari din punctul de vedere a pieței. De circulat, circulăm ca indivizi, ca persoane, dar este vorba de circulația mărfurilor. Or, aici noi am avut creșteri economice, că toți prim-miniștrii se laudă cu creșteri economice, datorită contagiunii pieței, datorită faptului că a venit piața internă peste noi, nu datorită faptului că am fi făcut noi efortul interesului nostru să accesăm piața internă și ca atare nu suntem în Schengen. N-aș putea să vă spun acum, dacă se negociază, ce se negociază. Ei spun că negociază, prin „ei” mă refer la cei din guvern, nu știu cum negociază, dar asta era o chestiune de negociere. N-am intrat în 2011-2012 datorită nouă, datorită erorilor și neaccesării integrării europene. La fel cu euro, suntem într-o perioadă în care crizele se succed, criză financiară, economică, socială. Toată lumea spune: euro este principala ancoră într-o situație de criză. Păi noi, pe lângă faptul că suntem la marginea lumii europene, la marginea Uniunii Europene, deci suntem și mai vulnerabili, noi nu ne dezvoltăm această ancoră? Pot să pun pariu cu dumneavoastră că în acest deceniu, România nu intră în euro, din păcate.

                RM. Vești nu prea bune, ne dați.

                VP: Vreau să fiu corect și cinstit. Mie mi-ar fi plăcut. Trebuie să știți că la sfârșitul lui 2004, când am încheiat negocierile, erau îndeplinite patru din cele cinci criterii de la Maastricht. Astăzi, nu mai este decât unul îndeplinit, iar aderarea la euro nu se va face numai după criteriile nominale de la Maastricht, ci și după alte criterii.

                RM: Oare am confundat noi, ca națiune și clasa politică în special, Uniunea Europeană și fondurile europene cu o acțiune filantropică.

                VP: Da, da! Eu am și scris de mai multe ori, dacă v-ați uitat, că îmi pare rău, dar am senzația că politicienii de la noi tratează națiunea română ca pe o națiune asistată social. În 1990 stăteam cu mâna întinsă la așa zisele ajutoare și ne distrugem economia, infrastructura și toate celelalte. Uniunea Europeană este văzută doar ca „bancomatul”, cum spunea cineva, în care să mergem, să zicem că îndeplinim nu știu ce, să luăm bănuții și pe urmă vedem noi ce facem cu ei. Să vă dau un exemplu, în primul exercițiu bugetar, Polonia a făcut peste 2000 km de autostradă, a făcut nord-sud, iar noi nu avem acum 1000, după trei exerciții bugetare. Ce s-a făcut cu banii?

                RM: Apropo de asta, toată lumea arată cu degetul spre supermarketurile străine, că sunt foarte puține românești. Toată lumea arată către Uniunea Europeană, dar se pare că problema este la noi.

                VP: Nu se pare, e sigur! Dacă noi am avea autorități adevărate care să servească interesul cetățeanului și interesul pieței, atunci nu s-ar permite un adaos comercial de 3000 %, nu s-ar permite fraude și evaziuni. Cum este posibil ca o companie, e adevărat străină și nu am nimic cu companiile străine, ferească Dumnezeu, să aibă în România o cifră de afaceri de un miliard de euro și profit zero. Păi, ce companie cu o asemenea mărime și putere mai stă în țară, dacă nu face profit, că eu așa știam, că vine capitalul să facă, așa cum e normal, profit. Aici este cât se poate de clar că e un „concubinaj” și îmi cer scuze pentru pentru expresie, între autoritățile financiare de la noi și acele companii. Cum e posibil lucrul acesta?

                RM: Cât de mult ne țin pe loc grupurile de interese și acest stil fanariot?

                VP: Nu grupurile de interese, ci grupurile de interes ilegale, pentru că grupurile de interes, să știți, sunt și în Uniunea Europeană. Sunt așa numitele grupuri europene de interes, nu numai grupurile naționale sau locale. Dar aceste grupuri de interes funcționează pe baza legislației, care este la fel și în România și în alte state din Uniunea Europeană. Ce contează însă? Modul în care se aplică. Modul în care se aplică depinde de autoritățile locale, de guvernele locale, de autoritățile regionale, județene. Dacă ne ducem cu adevărat pe o investigație, ajungem acolo unde se aplică, iar faptul că nu se aplică adecvat, ni se datorează.

                RM: Iar aceste grupuri de interese au tot interesul, ca autoritățile noastre să fie cât mai slabe.

                VP: Da, sigur că da, probabil chiar gestionează și introduc oameni care să fie manevrați în asemenea situații. Peste tot grupurile acestea încearcă. Până în 2003-2004 „am fost lăsat în pace”, dar, probabil, s-a pus problema: s-ar putea ca omul ăsta să chiar termine negocierile și să ne bage în Uniunea Europeană. Vine ăsta cu regulamentele… Nu e bine! Da, grupurile de interese, apropo! De ce? Pentru că grupurile de interese în anii 1990 și anii 2000 au fost obișnuite să pescuiască în ape tulburi, ori piața europeană este o piață reglementată. Nu vă dau acum nume, dar foarte multe ciocniri am avut cu grupuri din acestea, cărora nu le convenea. Defapt, ar fi vrut să fie în Uniunea Europeană, dar să fim lăsați în pace, ziceau ei, să ne facem noi treburile cum știm noi. Ei, au fost lăsați din păcate. Nu s-au aplicat reglementările europene, nu s-a aplicat legislația și suntem țara fărădelegii. În țara fărădelegii, ei o duc foarte bine.  Grupurile de interese însă, înseamnă cele legale, înseamnă că au o cooperare absolut normală cu autoritățile statului, în așa fel încât să se dezvolte local și să aibă capacitatea să expandeze pe piața europeană, pe toată piața internă și pe piața globală. De aceea, grupurile de interese există, dar într-o manieră absolut legală, în favoarea atât a mediului privat, cât și a mediului public.

                Uitați-vă, în țara asta nu s-a investit în bunuri publice, nu s-a investit în spitale. Am așteptat și așteptăm fonduri europene ca să facem spitale, să facem școli, să facem autostrăzi. Dar acum ce observă firmele private de la noi? Că a plecat forța de muncă. Păi uite, nu avem infrastructură pe care să ducem mărfurile. Avem o problemă, aici trebuie să existe un echilibru, aici trebuia guvernul să-și facă treaba, să ofere cetățeanului bunuri publice și în același timp ar fi beneficiat și investitorul, antreprenorul, firmele. Faptul că tu te-ai dat la o parte, ai lăsat toate bunurile publice în izbeliște, ai făcut ca lumea să plece. Să știți, mulți pleacă de la noi, zicând: mă interesează sănătatea și viitorul copilului. Aici, ce fac cu școala, ce fac cu spitalul, ce fac cu viitorul lui, ce fac, ce locuri de muncă îi dau? Piața muncii de la noi este cea mai dezorganizată. Uitați-vă la absolvenții de la universitate, ce derutați sunt. Unde își vor găsi loc de muncă? Pentru că piața muncii de la noi se configurează întâmplător fără nicio strategie. Vine unul și face o firmă, angajează ce poate și așa mai departe. Nu așa se face. Asta se face, ceea ce vorbeam noi mai înainte, într-o situație de simplă supraviețuire, dar noi ar trebui să intrăm în competiție. În Uniunea Europeană este o competiție extraordinară între state membre. Acolo nu sunt într-o asociație de binefacere filantropică, e o competiție extraordinară între companii, între grupuri de interese legale. Noi așteptăm să vină lucrurile. Dacă ne abordează cineva, când face cineva, este în ordine… Ori tu trebuie să ai. De decenii se vorbește de un proiect de țară, de o strategie de țară. Nu avem nici astăzi. Păi cine să vină? Atunci, vine cine poate să facă un profit pe termen scurt și pleacă, în loc să ai tu. Dezvoltarea este când ai acest proiect de țară, această viziune, această strategie de dezvoltare și atunci vin companiile, se îmbunătățește mediul social, cel cultural și așa mai departe.

                PM: Este pus în pericol, inclusiv statul de drept.

                VP: Da. Statul de drept și sănătatea națiunii.

                RM: Am vorbit de aderare, dar din păcate, nu suntem integrați, însă cel puțin 5 milioane de români au ales să se integreze, plecând din țară. Trebuie s-o recunoaștem, diaspora noastră, într-un fel sau altul, a ales această cale. Este o șansă pentru România, diaspora?

                VP: Da este o șansă. Însă, să știți că diaspora, cum îi spuneți, eu nu sunt convins că se va întoarce. Românii care sunt plecați în străinătate sunt cel mai mare investitor. De când sunt ei plecați, de la mijlocul anilor 2000 sau de la sfârșitul anilor 2000, când s-au constituit mai puternic în câteva state, ei trimit în țară mai mulți bani decât intră prin investițiile străine directe. A, că n-au fost folosiți, că guvernul nu a dat aceleași facilități investitorului român din străinătate, că l-a tratat altfel, asta ține de caracter, ține de educația guvernanților noștri.

                Ce se va întâmpla în viitor? Eu am văzut, oamenii s-au integrat acolo, copiii deja vorbesc italiană, spaniolă, nici nu vor să mai vină, culmea este că își duc bunicii acolo pentru că au investit. Am și povestit la un moment dat, că un ministru italian mi-a zis: ca să vă tăiem remitențele, deci banii care îi trimit românii din Italia în țară, o să le dăm niște facilități non-fiscale, ca ei să investească acolo. Și a fost surprins, că într-o lună de zile, la Roma 300 de români și-au deschis firme. Ce a însemnat după aceea? Acumulare, și-au făcut case, și-au investit acolo în copii și așa mai departe, deci se integrează. Noi nu le-am dat noi ocazia ca societate să se integreze, s-au dus să se integreze în societăți care sunt pe calea integrării euro.

                Da, asta se datorează modului în care noi am făcut politici în România. Da, poate să fie o șansă, evident, dar istoricește. Vorbind, noi suntem „maeștri în irosirea șanselor și oportunităților”. Am irosit oportunitatea lui 1918, am irosit oportunitatea lui 1989, am irosit oportunitatea integrării, deci suntem „maestri în a irosi aceste ocazii istorice”. Vreau să zic mai degrabă le simulăm, decât să le folosim ca oportunități.

                RM: O sinceritate aproape dezarmantă, domnule profesor!

                Vasile Pușcaș: Sinceriate obișnuită la mine.

                RM: Cum arată România în poza de grup a țărilor Uniunii Europene, cum o vedem acolo?

                VP: Bun, din păcate pot să vă spun că este o periferie. Este o zonă periferică, nu doar geografic. Mai degrabă este, dacă vreți, bine apreciată ca geografie, dar este incredibil pentru cele mai multe state și pentru cei mai mulți lideri, cum cu o asemenea ocazie, cu asemenea facilități pe care le are, poporul român și societatea românească, nu reușesc să și le dezvolte în politici de dezvoltare. Deci suntem periferici. Și îmi pare rău, că nu geografia e de vină. Dimpotrivă, geografia ne-ar ajuta. În Uniunea Europeană, tot timpul trebuie să te bați să nu fii la periferie, ci cât mai în centru, să mergi cât mai în centru. Asta e obligatoriu. Ori noi, prin liderii care i-am avut, ne-am complăcut să fim tot periferici, numai periferici.

                RM: Ce ați schimba, dar iată răspunsul, liderii.

                VP: Am avut recent un interviu la o gazetă din București și ultima întrebare care mi s-a pus, a fost, „care este cea mai mare vulnerabilitate a țării” și am spus calitatea liderilor, calitatea lidership-ului. Chiar așa m-am exprimat. Că lidership înseamnă să ai și viziune nu numai indivizi, să ai strategie, viziune, să știi ce să faci.

                RM: Care ar fi speranța? Care ar fi calitățile totuși, cu ce să mergem înainte?

                VP: Să fim mult mai atenți. Părerea mea este că, în ultimele două decenii mai ales, s-a făcut selecția negativă în ceea ce privește nu numai lidership-ul politic, dar și cel managerial. De exemplu, pentru companiile publice, pentru ceea ce ziceam, pentru bunuri publice s-au făcut numai și numai selecții negative. Ca atare, toate sunt pe minus financiar și nu aduc o contribuție reală la procesul de dezvoltare. Mergând pe selecție negativă, pe principiul „prostul să se evidențieze”, atunci s-a ajuns aproape la o generalizare a procesului de selecție. Trebuie să inversăm, trebuie să mergem pe valoare reală din punctul de vedere al plus valorii pe care îl poate aduce fiecare individ, fiecare lider.

                RM: Doamne dă să mergem pe valoarea reală pe viitor! Ne apropiem de finalul întâlnirii și de pe acum vă relansez o invitație, pentru cândva, când veți mai putea reveni, pentru că subiectele de discutat sunt foarte multe. Vreau să vă întreb, la ce lucrați acum, dle profesor?

                VP: Acum lucrez la două proiecte, unul care se referă la istoria și istoricii astăzi și un alt proiect despre diplomația la începutul anilor 1990. Nu-mi pun memoriile la bătaie, fiți liniștită, nici nu am să le scriu vreodată, să stea liniștiți cei care se tem de gura mea. E vorba de reconstituire documentară istoriografică și nimic altceva, e vorba de diplomația unor țări occidentale, de exemplu, față de România.

                RM: Și în timpul liber, ce pasiuni aveți?

                VP: În timpul liber, am grijă de grădină și de pisici, am poftă să mai ascult puțină muzică și știu să survolez agențiile de știri internaționale ca să mă întrețin cu spiritul acesta al actualității.