Olimpiu Nușfelean: Inspirația vine pe un fond cultural și pe niște trăiri, pe niște experiențe de viață

                - Olimpiu Nușfelean a reușit să scrie zeci, sute de pagini – dacă stau bine să mă gândesc – despre tot ceea ce a trăit, despre tot ceea ce ați simțit și totodată să continuie revista „Mișcarea literară” și să mențină viu Cenaclul „George Coșbuc”.                                 - Mulțumesc eu pentru invitație și mulțumesc telespectatorilor care ne urmăresc. Cât privește despre scris, e o vorbă: „vorba trece, scrisul rămâne”. Acum, în societatea noastră, nu știu cum rămâne scrisul, pe ce rămâne, pentru că vedem că încet-încet ieșim din Galaxia Gutenberg și...

                - Internetul? Online-ul?

                - Poate că internetul, deși e o perioadă de trecere, ne vom obișnui și cu internetul, online-ul, cu alt tip de suport al scrisului, dar deocamdată noi privim cu un anume regret, cei formați, să spunem, în urmă cu niște generații, privim cu regret la faptul că, încet-încet, interesul pentru cartea-obiect pare să scadă. Uneori  mă întreb dacă nu e o impresie falsă, pentru că totuși, în lume, se scrie și încă se tipăresc multe cărți...

                - Altfel e când simți cartea în mână și chiar și generațiile tinere înțeleg această nevoie.

                - Eu cred că unii înțeleg. Acum e un raport așa cu școala, că deja lecturile particulare au devenit mai puțin agreate de elevi, profesorii ne aduc dovezi în acest sens. Se pare că, pentru unii, scrisul aparținând unor generații n-ar mai interesa alte generații, dar trebuie să știm că în scrisul fiecărui scriitor e pusă multă gândire, gândire serioasă și e o gândire, totuși, care nu-și pierde eficiența; poate sunt perioade mai sterile, sincope, în care apare o lipsă de interes față de lectură, să spunem, într-o sintagmă mai generică, dar să ne uităm totuși în trecut: se scrie de mii de ani..., nu? Da.

                - Și totuși, știm foarte bine faptul că trecutul este ciclic..., revine...

                - Asta este, da, aici trebuie să mai ascultăm sau să vorbim cu filozofi. El revine și o face cu provocări, pentru că sunt perioade de absență, de lenevire a spiritului sau chiar a minții noastre, dar pe urmă revin în forță marile semne ale existenței, de care nu, nu putem scăpa și pe care trebuie să învățăm să le înțelegem, să le citim, să le traducem.

                - Și totodată să nu uităm faptul că noi suntem oameni. Avem o minte pe care trebuie să o cultivăm, să o dezvoltăm, iar această cultură vine în urma cititului.

                - Ei – cum să zic?,  uneori poate un copil zice că trebuie să afecteze un anumit număr de ore ca să citească și în timpul acesta ar putea să facă altceva, să se joace, de exemplu, dar uneori, și când eram la clasă, le spuneam copiilor, uite, voi vă jucați, nu știu ce, cu un obiect, aveți un pix sau altceva, toate acestea sunt, există datorită strădaniei unor oameni de a face ceva; acolo intră și ideee, și cultură, și chimie, și fizică, și toate, iar în privința cărților, să ne amintim numai perioada în care erau călugării copiști, stăteau în încăperi zile și nopți nesfârșite, în biblioteci și copiau manuscrise; circulau cărțile în manuscris, dar câtă muncă se punea acolo, câtă disciplină, pentru că fără muncă și fără disciplină nu poți să faci ceva important, serios, iar lumea are nevoie întotdeauna de lucruri serioase.

                 - Care a fost primul contact al copilului Olimpiu Nușfelean cu cartea?

                - Mi-a mai fost pusă într-un fel sau altul această întrebare, de-a lungul anilor? Acest prim contact se pierde în copilărie. Bineînțeles, n-am avut, cum să zic? înainte...

                -  O dată fixă, probabil că...

                - Înainte de școală n-am prea avut contact cu cartea, am învățat alfabetul la timpul lui, în clasa întâi și atunci au venit cărțile. Nici nu prea știu care ar fi primele cărți.

                - Au venit ele înspre dumneavoastră sau dumneavoastră înspre ele?

                - Au venit poate prin faptul că erau, probabil, niște cărți de povești și, cred, niște cărți luate ca premiu la școală, în clasa a II-a, a III-a, așa;  cam atunci am început să citesc, dar am citit absorbit, n-am avut acasă o bibliotecă. A fost o bibliotecă sătească într-un dulap de cărți mare, de unde am început să iau cărți.  Și asta s-a întâmplat în timpul ciclului primar, dar știu că prin clasa a IV-a am început să scriu niște poezii și pe urmă a fost ceva corespondență cu un ziar. Îmi amintesc, din primele poezii, o strofă..., care e banală...

                - Dar,  e importantă...

                - Importantă și... spuneam, eu iubeam animalele, caii acolo, cu care tata lucra, la cărat de ceva sau la plug și am spus: „Aș dori să cresc ca-n vis,/ Să mă fac un tractorist,/ Tata să nu mai muncească,/ Caii să se odihnească.”, ceva în genul acesta, dar...

                - Am înțeles, erați un mare iubitor de natură, de animale.

                - Da, am fost așa întotdeauna, legat de natură, de animale, de luptele timpului, de...

                - Adevărul e că... să poți să devii un scriitor de talia dumneavoastră e nevoie de multă empatie.

                - Trebuie empatie, desigur, sentiment, sentimente; de fapt, mai multe poezii – le am pe undeva, în ceva carnet scrise, prin clasa a IV-a, spre a V-a poate – sunt inspirate de Eminescu. Printre alte cărți, au ajuns la mine și poeziile lui Eminescu, o ediție mai mică. Pe urmă, a fost Creangă, au fost diverși scriitori străini, câți găseam acolo și bineînțeles că s-a dezvoltat această apropiere de carte. N-aș putea să fac o legăură clară între anii în care am fost la școală și cititul cărților, pentru că acestea au venit, au venit, desigur, zic, repet, cu școala, cu anii de școală și au continuat, încet-încet, făcându-mi o bibliotecă personală care a crescut și crește continuu încă și acum... Eram prins în frecventarea bibliotecilor în sat, la comună, la comuna Șieu-Odorhei, când eram la gimnaziu, acolo, la liceu – Biblioteca Orășenească din Beclean, facultate, pe urmă corespondență cu anumite biblioteci, cu Biblioteca Franceză, de exemplu, din București, de unde împrumutam anumite cărți, sau cu librării din străinătate, pentru că o parte, cam jumătate din lecturile mele sunt în limba franceză, o limbă pe care, să zic, o cunosc mai bine, o înțeleg mai bine.

                - Ce v-ați dorit să deveniți atunci când erați adolescent? Scriitor era una dintre opțiuni?

                - Nu, nu mi-am pus niciodată această întrebare, a opțiunilor. Scrisul a fost o dezvoltare firească, deși am debutat târziu, prin facultate, așa, efectiv, sau imediat după liceu, când am făcut armata, prima poezie am publicat-o într-o revistă aparținând armatei, scrisă într-o duminică în dormitorul pe care îl aveam pentru plutonul nostru, în fine. Deci, această opțiune nu... Legat de o profesie sau alta, de asemenea, n-aș putea spune că țineam neapărat să fiu ceva anume, să devin ceva anume. Ceea ce îmi plăcea nu putea fi atins. De fapt, îmi place tehnica, îmi plăceau avioanele și un coleg, un fost coleg de liceu, care a devenit pilot pe supersonicele astea ale noastre, Mig-urile care erau în dotarea aviației, îmi spunea „De ce nu te faci aviator...? Haide, hai și tu aici!”. Nu era cazul..., cum să zic, îmi plăcea meseria ca atare, dar aveam totuși intuiția că o să-mi ia din timpul lecturii, adică timpul lecturii și al scrisului este un timp...

                - Prețios pentru dumneavoastră.

                - Da, prețios și oarecum neprecizat, el merge înainte, timpul, funcționează, nu pot să-l administrez foarte bine. Probabil că un dramaturg sau un romancier... Și eu… când scriu… Trebuie să-ți programezi mai bine timpul și trebuie să stai la masa de scris, dar altfel...

                - Da, dar nici nu puteți să cereți să vină inspirația, să fiți foarte organizat.

                - Nu. Dar inspirația vine pe un fond cultural și pe niște trăiri, și pe niște experiențe de viață, că de fapt și acestea contează.

                - Ați spus la un moment dat că erați în fața elevilor la clasă. Ați fost și profesor sau mergeați să le vorbiți despre cărți?

                - Am fost, am fost profesor și am fost și la întâlniri cu elevii de-a lungul anilor, sau mai merg uneori. Da, la această întrebare răspund, pot răspunde, continui și ideea cu ceea ce aș fi vrut să devin în viață. Deci mi-ar fi plăcut, de exemplu, fizica, să fac cercetare în fizica teoretică.

                - N-aș fi zis lucrul acesta, sincer.

                - Da, foarte mult. Într-o vreme… Am prin caiete și niște teorii legate de fizică. Sau filosofia. Dar aveam și un anume handicap; la fizică, puteam să urmez Facultatea de Fizică, însă iar trebuia să neglijez mai tare cititul cărților și asta mă ținea mai mult, deși ca...

                - Plăcere...

                - Ca plăcere..., ca relație chiar cu universul, fizica te ajută foarte mult, îți oferă mult.

                - Multe răspunsuri.

                - Da. Sau filosofia ar fi putut să mă intereseze, acum, dacă vorbim așa, oarecum mai liber, filosofia, dar n-am fost destul de serios încât să acord mai mult timp limbilor străine, limbilor clasice, să învăț greaca veche, germana; germana pentru mine e o limbă pe care foarte greu aș putea să o învăț. Nu știu de ce, deși e o limbă frumoasă.

                - Să știți că avem un avem un punct în comun; și pentru mine germana e la fel ca și chineza.

                - Da? Scriitorii mari și colosali sau filosofii pe care ai dori să-i citești nu-i poți parcurge decât cunoscând germană. Și atunci am mers mai mult spre acest domeniu, al literaturii. L-am fructificat, să spunem, mai mult, iar cu elevii…, desigur, am predat de-a lungul anilor, am fost profesor, deși nu am ținut neapărat să fiu profesor, mi-a plăcut, am abordat cu seriozitate această profesie, mi-a plăcut să predau, să fiu cu elevii, dar nu atât de mult să mă confund cu profesia aceasta, pentru că întotdeauna era și această opțiune a scrisului. Am fost și o vreme efectiv ziarist, am făcut ziaristică demult, aproape din perioada debutului literar, am scris și la ziar, la presa din Bistrița sau Cluj, București. Mi-a plăcut, am făcut anchete, reportaje. Într-o vreme, am lucrat la ziarul de aici, înainte de ‘89, ziarul județean, vreo câțiva ani.

                - Dar mă gândesc că această activitate avea anumite restricții.

                - Da, restricțiile erau de o anumită natură. Am încercat să ignor restricțiile, adică să nu...

                - Să nu dați o importanță atât de mare încât să vă oprească.

                - Nu, nu, și nici să le pun la inimă, adică să fac corect ceea ce fac, ceea ce îmi place să fac bine, să fac bine lucrul respectiv, și bineînțeles că erau anumite disfuncții, șicanări, dar am trecut peste ele, am lucrat vreo patru ani, efectiv, în redacție, la problemele social-cetățenești.

                - Astăzi, cum sunt văzute: cartea, revista, cenaclul? Pentru că și despre acestea vreau să discutăm și mai avem puțin timp, mai avem așa... cinci minute până la final.

                - Da, bine, mai ales că e foarte greu să ne încadrăm într-un timp, iar eu până mă încălzesc, până îmi încălzesc… ideile, trece timpul. E Cenaclul „George Coșbuc”, care e un cenaclu ce are  o istorie a lui, o tradiție și întotdeauna a focalizat oarecum viața literară de aici. Bineînțeles că, acum, aceasta s-a îmbunătățit, s-a îmbogățit, sunt publicații, reviste, posibilități de a te exprima mult mai largi, mai multe. Însă există oameni dornici de a scrie, de a se afirma, de a se forma. Vorbind strict despre cenaclu, în ultima perioadă, acesta beneficiază și de interesul unor tineri – elevi, studenți – care vin la cenaclu, unii oarecum aduși de către cercurile de creație și de la Palatul Copiilor din Bistrița. Sunt copii care au o anumită înclinație, dar care sunt educați, formați în spiritul cărților, în spiritul scrisului și care ajung și să scrie foarte bine unii dintre ei și să aibă un raport foarte interesant cu cărțile, să știe ce este o carte bună și care carte nu este foarte bună, sau o creație, au păreri despre acest lucru. Deși, da, în ultima vreme cenaclurile un pic au pălit ca interes în fața tinerilor...

                - Provocărilor din zilele noastre...

                - Da, a provocărilor, pentru că acum sunt mai multe posibilități de a publica o carte, dar...

                - Asta voiam să vă întreb, e mai simplu acum? Era mai simplu atunci?

                - Da, e mai simplu acum, dar nu e o situație mai fericită.

                - Dar nu e mai plăcută.

                - Nu e o situație mai fericită pentru literatură sau pentru mediul cultural, pentru că, uitați, legat de debutul meu, înainte de a publica o carte, am apărut în culegeri ale unor edituri – Albatros și Dacia de la Cluj, Albatros de la București. Acestea au fost făcute de scriitori, de poeți, de profesioniști. Creațiile pentru culegerea de la Albatros, Caietul debutanților, antologie, au fost ierarhizate, valorizate, citite de un juriu în care erau mari poeți, de exemplu, să zic așa, Ștefan Augustin Doinaș, Constanța Buzea...

                - Titani ai literaturii.

                - Da. Apoi Popas între poeții tineri, e făcută de Victor Felea, redactor-șef adjunct la revista „Tribuna” din Cluj, critic, poet și critic literar, de anvergură. Și atunci era un filtru mai puternic.

                - Iar calitatea...?

                - Și calitatea era mai bună. Uitați, aici sunt poeți, au debutat: Adi Cristi de la Iași, Kocsis Francisco de la Târgu Mureș, George Vulturescu, zic așa dintre ei. Sau aici, în Caietul debutanților 1979, poeți care, pe urmă, au devenit în legătură și cu spațiul nostru, unii dintre ei: Nastasia Maniu, o poetă stabilită în București, Valentin Radu, poet bistrițean, Ana Pop Sîrbu, la Timișoara stabilită, Ion Vădan, care nu mai e printre noi. Aleg dintre mai multe nume…

                - Practic au demonstrat că locul lor este în această lume.

                - Da, și pe urmă a venit cartea, debutul cu volum propriu. Și cartea apărea inițial tot prin edituri, care aveau un fel de concursuri de debut, prin jurii foarte profesioniste, și atunci când apărea era uneori un eveniment, ca și, de altfel, să fi lăudat și la poșta redacției. Dar acum nu prea mai funcționează.

                - Acum, din păcate, calitatea scade.

                - Scade calitatea aceasta, recepțiile, dar încă mai avem scriitori buni, sunt. Păcat că legătura dintre scriitor și cititor are anumite sincope, disfuncții.

                - O ultimă întrebare din această emisiune: Ce e destinul omului, domnule Nușfelean? V-ați gândit vreodată, pentru că e clar scrierea a fost așa ca o stemă în fruntea dumneavoastră și o călăuză în viață?

                - Nu știu. E greu de răspuns la această întrebare. Nici nu mai știm ce e destinul. Da, e un dat. E un dat, e un dat pe care într-un fel trebuie să îl onorăm; dacă ai un pic de talent, atunci trebuie să îi acorzi seriozitate, atenție, muncă. Cel mai mare păcat al meu este că nu scriu sau că n-am scris destul, pe măsura a ceea ce a venit spre mine sau pe măsura priceperii, poate, dar nu vreau să folosesc cuvinte mari, pe măsura talentului care mi-a fost dat, pe măsura gândirii, a trăirilor...

                - Dar timpul nu se oprește, încă, încă mai aveți timp.

                - Timpul nu se oprește… până se oprește brusc.