Beclean: Umbra și piața, locul unde sărăcia dă mâna cu neputința

Atunci când nu ți se mai vede umbra, însemană că a cam venit iarna. Bucurie pentru unii, probleme pentru alții, pentru foarte mulți alții. Dar, atunci când nu ți se mai vede umbra în piețe e semn clar că prețurile o vor lua spre culmi încă nebănuite. Teoretic se întâmplă chiar așa, doar că practic, iarna în piețe, dacă vorbești cu oamenii, atunci, înțelegi de ce se scumpesc alimentele sau, nu înțelegi, nu ai cum să mai înțelegi, mai ales dacă nu îți mai vezi umbra.

Umbra și piața, locul unde sărăcia dă mâna cu neputința

Pentru cei care nu prea circulă în piețe, locul aceste este plin de umbre vara și lipsit de ele iarna. Un domn vinde miere, cumva, spre norocul lui acum e singurul din piața Beclean cu asemenea produse: ” De bine, de rău mai vindem, mai sunt încă destui care vin și ne cumpără mierea, semn că mai există și români care nu merg la magazinele cele mari și luminoase”, ne spune apicultorul.

Între două vorbe, aranjează marfa, borcane pline cu acest produsul pămîntului și florilor, și ne mai povestește că încă se poate trăi decent din miere, din vânzarea ei și a tot ceea ce înseamnă această activitte complexă cu toate produsele ei secundare și cât se poate de ecologice.

Între ouă, nu te plouă

La două mese mai încolo, o Doamnă din Beclean vinde brânză, unt și ouă. E destul de sigură pe ea. Oul e 1,20 de lei bucata. E îmbrăcată destul de bine și cam iese din șablonul femeii care vinde într-o piață. Nu pare și nici nu cred că este. Dezlegăm misterul: e fostă învățătoare, dar are acum curte, grădină, pisici și cîini dar și vreo două duzini de găini și cocoși.

De ce, Doamnă?, o întreb, nu e cam scump... Nu... deloc, de ce ar fi scumpe aceste ouă pe care le aduc aici, în ăiață. Hrănesc găinile cu mâna mea, le dau apa, fac curat în cotețe, pe astea de ce nu vrea să le plătească nimeni, ce suntem sclavi. Cine vrea cumpără și vin oameni importanți și mă întreabă de ouă. Vă spun eu nu e o poveste chestia aia cu găinile crescute pe pămînt și nu în aer. E reală”. Reală zic și eu, doar că ouăle lor sunt mai multe, fără gust, dar multe și la 0,70, 0,80 de bani. Punguța cu doi bani...

Frate ca frate, daaa brânza-i pe bani

Cel mai dorit produs în preajma Sărbătorilor e brânza! Mă rog, pare să fie, pentru că la mesele unde se vinde ”dulceața oilor”, de multe ori amestecată cu cea a vacilor sunt doar producătorii. Ei și brânza lor multă, multă și destul de ieftină: ” Nu mai vin atât de mulți încât să avem vânzările pe care ni le dorim. Să știți că cei mai mulți cumpărători sunt persoane de vârsta a treia, oameni de peste 40 de ani. Tinerii merg la supermarket. Acolo totul este mai simplu. Cred că va veni ziua când vorm rămâne cu toată brânza asta acasă. Ce-o să facecm cu ea? Numai Dumnezeu știe”.

Da, da, zic eu, Dumnezeu și retailerii, că ăștia sunt un fel de Dumnezei ceva mai mici în comerț și, nu numai. Dumnezeu preferă lemnul, lemnul și spațiile mici, parcă așa cântă ăia de la Taxi, așa o fi, nu zic nu, doar că cei mai mulți merg în supermarketuri, unde nu e nici lemn iar spațiile nu sunt deloc mici.

Interlocutorul nostru e producător, direct, din Zagra și se vede pe el, pe fața lui ciuntită de muncă, că trage din greu pentru fiecare leu sau kilogram de brânză. Cașul de oi poate ajunge și la 25 sau 26 și tot nu e scump, nu e atât de scump și de aditivat cum e cel de pe rafturile de la magazine, dar o spune cu obidă: ”Oamenii au dreptul să aleagă de unde cumpără”.

Bătrânețe haine rele

Cele trei băbuțe mă privesc curioase, ancestrala curiozitate a femeii de la țară. Vorbesc câte una și toate odată. Ai putea spune că au de vânzare ”lucrușoare” : niște sticle de plastic de doi litri pline cu lapte de bivoliță. Râvnitul lapte de bivoliță. Costă exact 10 lei sticla. Nici mai mult, nici mai puțin, în vreme ce brâza de vaci, ” de veci” e doar 10 lei kilogramul. ” E de la văcuța mea. Una mai am, iar laptele de bivoliță mi-l dă o vecină de-a mea, și mai bătrână ca mine. Mai am niște smântână, usturoi și niște mărar”, ne spune bătrânica. E din Cociu, ca și suratele ei, marfa care o vând fiind identică. Au pensii de CAP... CAP, adică Cooperativă Agricolă de Producție, între 400 și 500 de lei, pe pământ, pe lună poate or fi alte pensii. Aici în piață nu există pensii nesimțite: ” Nu au fost vremuri tocmai ușoare, dar eram mai tinere, daa, parcă acum e mai greu, tot mai greu că suntem bătrâne, ne înhață mintenaș moartea, că ea vine, iar văcuța mea nu mai are atâta lapte”. Îmi amintesc de Ion Pop Retaganul: ” Scoate-mă de la pușcași, Că de nu, mor mintenaș”. Ridurile de pe fețele lor sunt multe, brazdat le este obrazul, așa cum plugul de fier brăzdează pământul, hainele negre, ochii cenușii, spălăciți, ca o ultimă stație, luminle aproape stinse din ultima stație.” Când a veni frigul mai grozav, ne-om trage la căldură și om privi cum crește zăpada, până la primăvară e cale lungă”, mai spune cu năduf bătrânica.
Suratele ei o aprobă, pe urmă, cu mișcări încete, așa cum scoți din cuptor o pâine mare și albă, încep a-și strânge ”lucrușoarele”: ” Noi om mere, domnișorule. S-a făcut frig”.

Domnișorule! Ce frumos sună, cât de departe sună.

Acum, pe la amiază, piața pare o scenă mare peste care se trage cortina. Încet, foarte încet, frigul alungă pe toată lumea. Și pe bogați, și pe săraci, pe tineri, pe bătrâni, pe comercianții de haine vechi.

Dacă ai vrea să spui că ninge ca în povești, riști să pierzi toate basmele scrise de frații Grimm, pentru că viața nu e decât rareori o poveste frumoasă, mai ales aici, aici unde iarna nu ți se mai vede nici măcar umbra.