VASILE V. FILIP: Cu rigoare, despre înțelepciunea uitată a proverbelor

            Cartea Doinei Macarie Relațiile de antonimie în proverbele românești (Editura Carminis, 2022, 211 p., cu o prefață de conf. univ. habil. Adrian Chircu) poate fi citită pe cel puțin două paliere de receptare. Cel de primă aparență este palierul academic, ce derivă din statutul inițial de teză de doctorat al lucrării: abordare lingvistico-structurală a genului (folcloric) cercetat, limbaj de specialitate, uneori sofisticat, frecvente trimiteri bibliografice (la o bibliografie de peste 240 de titluri), maximă rigoare formală, o secvențializare a analizei tinzând spre epuizarea orizontală a categoriilor (lingvistice) ce organizează cercetarea.

Este aspectul care i-ar putea îndepărta pe cititorii nespecializați.

Dar există și un al doilea palier: cel al conținutului, al materialului brut al cercetării, respectiv al proverbelor excerptate din cele zece volume intitulate generic Proverbele românilor, ale lui Iuliu A. Zane; volume cu cca 47000 de unități paremiologice, culese sau reluate din culegerile anterioare – I. Golescu, A. Pann, I.C. Hințescu – și organizate, între 1885 și 1903, în singurul corpus al vreunui gen folcloric românesc. Autoarea folosește o ediție anastatică din 2003-2004, utilă pentru specialiști, dar care nu a reușit să readucă proverbul în conștiința culturală publică. Lucrarea Doinei Macarie poate prelua rolul de călăuză a cititorului comun actual spre lumea apusă a unei înțelepciuni străvechi, cristalizate în scânteietoare nestemate, ce formează la rându-le o prețioasă cămară a tezaurului istoriei mentalităților românești.

Ideea de a studia proverbele pe linia structurii lor antonimice este foarte fericită, căci, pe lângă rigoarea lingvistică pe care o presupune, ea pătrunde în chiar miezul incandescent al gândirii și mentalității populare: una polarizantă, operând cu extremele, așezate simetric, spre a se oglindi și sublinia reciproc prin contrast, dar și spre a se adânci fără sfârșit una în cealaltă (conform efectului oglinzilor paralele, despre care vorbea Camil Petrescu). Poate de aceea lumea folclorică, deși preponderent focalizată asupra aspectelor concrete, nu ratează senzația de infinit pe care o reușesc uneori capodoperele literaturii culte. ”Mentalitatea tradițională nu adastă cu comoditate în lumea abstracțiunilor”, scria Ovidiu Bârlea (idee citată și aplicată de lucrarea în discuție), dar tiparul ei stilistic antonimic ”reprezintă stadiul ideal al creativității populare”, adăuga același prestigios cercetător. De altfel, relațiile antonimice – calea regală pe care autoarea accesează complexul univers mental tradițional – nici nu rămân, propriu-zis, antonimice (adică, dintre cuvinte), ci se prelungesc cu cele antinomice (adică, dintre teze, idei, atitudini); încât analizele autoarei dau constant impresia unei  ”geometrizări”, pe câte două axe de coordonare: sincronie – diacronie, concizie – expresivitate imagistică, formă – sens, text – context etc.

Lingvistic, proverbele sunt considerate ”texte aisberg”, la limita dintre limbaj și folclor. Stilistic, proverbele sunt ”acte de citare” (ca în stilul științific); iar cultural-filosofic (ontologic) ”proverbele poartă în sine universul mental care le-a dat naștere” (cum spunea Mircea Eliade, unul din spiritele formatoare revendicate de cercetătoarea actuală Doina Macarie). Ele, proverbele, sunt condensări ale unui adevăr unic (nu relativ), la care ajungi indiferent din ce punct ai pleca; adevăr specific tuturor culturilor paradigmatice (dacă acceptăm terminologia operativă filosofic-culturală a lui Roman Jakobson). Poate de aici forța lor persuasivă, apoftegmatică, de hâtre axiome. Apelând  constant la vorbirea indirectă, observă autoarea, proverbele suprimă – formal și cognitiv  – eu-l, virtuală sursă de subiectivitate și relativism. De unde și introducerea lor printr-o formulă impersonală (”Vorba aceea”), dar și invariabilele logico-semiotice pe care le presupun, permițând condensarea lor în formule logico-matematice, cu care operează uneori cercetătoarea.

Această ”matematizare” a analizei formale a proverbului nu suspendă sensul, circumscris de obicei în concluzii pertinente, științifice (dar nu scientiste), precum cea privitoare la geneza fenomenului, care ar data (crede autoarea, pe urmele lui P. Zumthor, citat la rându-i de Șt. Gencărău) din ”prima dimineață a lumii”. (Fenomen asociat, așadar, statornicirilor mitice, date o dată pentru totdeauna). Concluzie îndreptățită, inclusiv în perimetru științific, atâta vreme cât există fenomene atât de initim constitutive minții și limbajului omenesc, încât despre geneza lor ”nu se poate stabili nimic”.

De asemenea, rigoarea geometrică a cercetării nu eludează dimensiunea inefabilă a proverbului (care, în teoria litetrar-folclorică, aparține genului liric). Este ceea ce face dificilă traducerea proverbului în altă limbă, transpunerea lui în alt plan cultural-lingvistic (altfel decât prin corespondent cu aproximativ același sens, sau printr-o pedestră parafrază, văduvită, de obicei, de orice expresivitate). Lucru în bună măsură comun cu traducerea poeziei, sau cu umorul, ambele implicând o anume subtilitate non-tranzitivă.

Dacă cele de mai sus sunt concluziile acceptate ale unor predecesori întru cercetarea proverbului, Doina Macarie are punctual și curajul opiniilor proprii, a delimitărilor sau a nuanțărilor unor puncte de vedere, precum cel al lingvistului Richard Sârbu, a cărui teorie ”nu poate fi aplicată, deoarece, în cele mai multe cazuri, proverbul apelează la sensul figurat” (p. 111); sau, altădată, cutare schemă logico-lingvistică ”poate fi modificată” (p. 119). Etc.

Există și situații, mai puține, care vădesc o anume inerție a mecanismului stilistico-lingvistic, când cercetătoarea, dând un prea mare avânt loviturii, ”se ia după secure” (ca să folosim expresivitatea proverbului). Ca în cazul așa-zisei gradații ascendente din proverbul despre ”jidan, grec, armean” (p. 121), în calitatea lor de negustori, spoliatori (cel puțin din perspectiva gândirii folcloric-tradiționale) ai muncii pălmașului autohton; unde sugestia merge, cred, mai degrabă spre cercul vicios al ”străinilor” (ca în poezia Doina, a lui M. Eminescu), decât spre o gradație ascendentă.

O autentică gradație ascendentă este, în schimb, cea dintre ”naiba – dracul – Satana” (discutată la pag. 129).

La fel, în proverbul ”Crăciunul sătul, Paștele fudul” (p. 145), relevantă este nu atât opoziția adjectivală în sine (sătul – fudul), cât rădăcinile ei în anume comportamente rituale (orgia bahico-alimentară de Crăciun, înnoirea vestimentară de Paști). Nuanțe suportă și interpretarea proverbului ”Nici la lucru să te pună, nici la cină să te treacă” (... cu vederea – p. 155), care, lingvistic, pare o ”antonimie globală” (lucru – cină; pună – treacă), dar este în fond una falsă, ironic-falsă (normal fiind ca, dacă n-ai fost la lucru, să fii trecut cu vederea la cină; cele două acțiuni nu doar că nu se opun/exclud, ci chiar se presupun, fiind, așadar, cosecutive).

Ceea ce i-ar putea rămâne în minte cititorului nespecialist ar putea fi însă unele proverbe propriu-zise, spre care Doina Macarie ne conduce cu discreție, neostentativ, lăsându-ne impresia că ne ridicăm singuri la înălțimea generalului, că găsim singuri cărări luminoase prin hățișurile încurcate ale trăirilor cotidiene. Proverbe cu parfumul lor arhaic, saturat de un indicibil umor, care au pus cataplasme de înțelepciune durerilor multor generații, care au biruit peste multe epoci și obiceiuri, dar s-au poticnit, se pare, azi, în simțurile noastre tocite de imperativele imediatului. Proverbe din care o să-mi permit în final răsfățul câtorva citări:

Își ia inima-n dinți... și funia-n traistă.

Căruțele goale mai mult huiet fac.

Eu nu-s coada lemnelor, că-s fruntea surcelelor!

Găina vecinului todeauna-i curcă!

Sumanul alb se poate înnegri, dar cel negru nu se poate albi.

Înnegrind pe altul, nu te albești pe tine.

Merele putrede strică pe cele bune, dar cele bune nu le dreg pe cele stricate.

Mai bine cu un cuminte la pagubă, decât cu nebunul la câștig.

Nebunul inima-n gură și-o are, iar înțeleptul limba în inimă și-o păstrează.

Mare este omul, iară la război mică-i este ținta.

Averea-i gard de nuiele, sărăcia-i zid de piatră.

            Sărăcie, ce-ai cu mine?M-am avut cu taică-tău bine, și nu mă-ndur nici de tine.

Câinele uneori intră-n biserică, dar nici biserica nu se spurcă, nici câinele nu se sfințește.

Cu lingura îți dă dulceață, iar cu coada îți scoate ochii.

Prostul cearcă gârla-n glumă și se-neacă dinadins.