Vasilică, lăptarul

Roțile ștraifului se alungau unele pe altele pe drumul plin de povești al Scrăzii. Bălțile bolboroseau înciudate, când copitele calului le trezeau din toropeala profundă. Cărăușul, cu zbiciul pus la odihnă, se auzea din când în când:

- Hai, băiete, hai!

Bazinul pentru lapte îngână scrâșnetul roților, hodorogind.

- Vine lăptaru’! sfredeli atmosfera un glas de femeie.

Oamenii se pregăteau să-l întâmpine.

- Noa, zâua bună! se auzi glasul lui Vasilică! Doară nu m-ați așteptat de multă

vreme?

- Bine-ai vinit, Vasilică! Pe tine, oricând, ni-i drag să te-așteptăm! zise unul care n de-abia își putu ridica „bagajul”.

Vasilică își luă „catastiful”. Îi cunoștea bine pe toți și notă cu precizie cantitatea de lapte, ca nu cumva să se iște „încurcături”! De aceea, oamenii îl iubeau și mai mult. Și-i prețuiau vocea lui domoală.

- Mi-am uitat fișa acasă, zise o femeie bătrână.

- Nicio problemă! replică lăptarul zâmbind. Și mâine e o zi…

Altul ar fi apostrofat-o, dar Vasilică, niciodată!

Căruța se urni și porni gânditoare spre o altă stație. Nu Vasilică oprea calul în stații. Acesta oprea singur. Le recunoștea de fiecare dată! Știa să oprească și în fața unei case, unde lăptarul își bea „cafeiu”. Stătea liniștit până când revenea Vasilică:

- Noa, hai, băiete!

După ce preda „aurul alb”, lăptarul se îndreptă spre casă, nu înainte ca, de la magazin, să cumpere „nimicuri” pentru vecini și prieteni.

De la școală și până-n Gura Scrăzii ștraiful său era un pom înflorit de copii, iar, lângă el, ca un căpitan de oști, era fiul său, Marius, pe care îl adora nespus de mult.

Ștraiful mergea încet, Vasilică savura momentul și n-ar fi vrut în ruptul capului să-și supere…călătorii. Apoi, rând pe rând, ștraiful era mai sărac, băieții și fetele rămânând pe la casele lor.

- Ce bun îi badea Vasilică, zise o fetiță de-o șchioapă. Ne ia cu ștraiful de fiecare dată și nu se supără niciodată pe noi!

- Așa e, pentru că el este… prietenul nostru, zise cu mândrie un băiat.

Și ștraiful înainta parcă și el bucuros de ce auzea, apoi se odihni în adăpostul său din Gura Scrăzii.

Vasilică își luă calul și, ca un voievod, se luă la întrecere cu drumul Scrăzii.

- Îi gata fânu’, domnu’ Radu? se auzi glasul său inconfundabil.

- Încă nu, Vasilică, îi răspund eu.

Opri calul. Știa că trebuie să mai întindem vorba despre ceva.

- Să dăie Dumnezeu vreme bună, se auzi, că și eu am fân în Dealu’ Hordoului.

- Atunci facem un târg, Vasilică, zic eu. Oprește norii în Dealul Hordoului ca eu să scap de ploaie, iar mâine, opresc eu norii și termini tu.

- Nicio problemă, domnu’ Radu, zise el zâmbind.

Calul porni. M-am uitat îndelung după ei. Ce om minunat! Dacă toți oamenii ar fi ca el, toată lumea ar fi un Rai!

După câteva luni, voievodul nu mai bătea drumul Scrăzii…Vasilică, lăptarul, își alese altă cale: printre îngeri.

De câte ori mă aflu pe Vale, în miezul zilei, ochii mei se îndreaptă spre drumul cunoscut al Scrăzii și parcă ceva din mine îl așteaptă pe Vasilică. Pe Vasilică, lăptarul!