Vestea cea Mare. In memoriam Monsenior Grigore Zăgrean, pentru vremurile Liturghiilor clandestine de la Visuia și Șopteriu

  Ajun de Crăciun.

         Cineva schimbă aerul

de  deasupra satului.

O așteptare se târâie

peste dealuri, peste păduri

zdrelindu-și pielea

din care se prelinge

un drum și o plecare.

Totul pare apoi încremenit

ca în repausul unei veniri.

Pe neașteptate, din aerul congelat

plouă cu aripi.

Fiecare copac,

descălecat pe coamele colinelor,

își alege câte două aripi,

pe urmă arborii zboară.

Dealurile rămân goale.

În grădini, pomii

aleargă înnebuniți după aripi.

Când le prind

și le potrivesc unii altora

și pleacă.

Grădinile rămân pustii.

Chiar și căpițele verii uitate

și-au sudat aripi

și au luat-o la goană.

Se face cale largă

prin aerul turtit peste satul

îngenunchiat la ușa nopții.

Deodată cocoșii încep să cânte,

câinii să urle,

vacile să mugească,

oile invadează Dealul Popii din Malin,

colindătorii s-au zăvorât

în cântecele lor.

Bat clopotele bisericii

îmbrăcând totul

în armura unei ninsori sonore.

Văzduhul se pavează cu stele,

razele lunii despică

linia orizontului în două,

se întind covoare

peste dealuri, peste livezi.

Bătrânul clopotar

a uitat de el,

trage de funii ca un apucat

până când două ecouri

îi încadrează umerii,

ca două aripi

și el urcă spre cer

ca un zmeu al copilăriei.

De după un nor,

le face cu mâna consătenilor

și-i roagă să-l aștepte

până când va termina

de dus Vestea cea Mare.

Doar în Evanghelia,

de pe masa altarului,

între filele ei,

ca în niște iesle,

Pruncul Isus ne surâde.

                      Ion Radu Zăgreanu