"Vine EL, Ceauşescu, şi vedeţi voi pe dracu'! Veţi umple închisorile, „eroilor”, dacă nu şi mai rău...” Şeful Postului de miliţie Telciu (22 Dec. 1989)

L-am văzut destul de târziu prin fumul de ţigară plăcut mirositor (fumam de acum cu toţii numai ţigări scumpe), ce satura, ca o ceaţă albăstruie, încăperea de la etajul primăriei.
Nu-l cunoşteam. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut vreodată la întrunirile Comitetului de Conducere a Revoluţiei, cum ne intitulam noi cu multă convingere şi importanţă. Noi, adică grupul celor 6-8 bărbaţi ce nu ne mai văzuserăm casele, nevestele şi copiii din seara de 22, când Poetul Revoluţionar apăruse la televiziune strigând cât îl ţineau puterile: “am învins!”,împins în faţă de un grup de civili şi militari înfierbântaţi, ce agitau două drapele, găurite acolo unde, cu câteva zile mai înainte se afla stema ţării.
Atunci, în seara acelei zile când se anunţase fuga preşedintelui şi a tovarăşei academician, ne-am asumat Noi conducerea destinelor comunei. E adevărat, după câteva ore lungi de discuţii contradictorii, de certuri şi chiar uşoare îmbrânceli, deoarece scaunele erau puţine la număr în biroul în care ne stabiliserăm sediul iar pretendenţi erau foarte mulţi… Am clarificat însă lucrurile cu ajutorul lui Toader, zugravul, bărbat zdravăn, un metru nouăzeci şi o sută de kilograme. Nervos şi iute la mânie, el a propus să facă parte din Conducerea Revoluţiei locale doar acei care participaseră activ la focul aprins în faţa clădirii comitetului comunal pcr, foc ce a însemnat pentru noi toţi, membrii mai mult sau mai puţin conştienţi şi loiali ai partidului comunist, ruptura faţă de trecut. Adică de fostul regim şi tot ce a însemnat el pentru noi. Aşa că, în conformitate cu acestă propunere ce ni se păruse atunci foarte bună şi dreaptă, respectând adevărul, am rămas în Comitet doar câţiva, adevăraţii revoluţionari: cei ce au spart uşa biroul comitetului comunal şi au cărat cărţile lui Ceauşescu în stradă, luptătorii care a aruncat în foc tablourile tovarăşei şi tovarăşului, eu, singurul care aveam atunci o brichetă la mine, Învăţătorul pensionar, despre care aflaserăm tot atunci că în 1946 fusese secretarul comunal al unui partid istoric, plus vreo patru-cinci ţărani bătrâni ce făcuseră Canalul, trecuţi în '46 pe listele de chiaburi din cauza celor 10-15 hectare de teren şi a unei batoze stăpânite în devălmăşie. Şi cam atât. Ceilalţi pretendenţi, noi îi consideram pseudorevoluţionari deoarece veniseră alături de noi abia după ce Părintelui Patriei, Salvatorul Naţiunii, adică tovarăşul devenit apoi domn, Iliescu şi-a schimbat mesajul politic, salutând mulţimile adunate în Piaţa Revoluţiei cu “Domnilor şi doamnelor”, în locul mai corectului “Dragi tovarăşi şi iubite tovarăşe”, cu care li se adresase de dimineaţa, la primul contact al noii puteri cu masele: tot atunci îşi schimbase şi mesajul, nu că ar fi vrut el, ci obligat de împrejurări. Printre pretendenţii alungaţi de masele, adică de grupul revoluţionarilor de rang mai mic ce obosiseră golind sticle de bere puse la dispoziţia Comitetului de bufetarul cooperaţiei şi nu se mai deplasaseră la domiciliile proprii, se mai aflaseră şi Doctorul, Profesorul, doi brigadieri silvici Preşedintele cooperaţiei de consum, Contabilul, Directorul spitalului comunal, precum şi nevestele lor. Toţi aceştia au fost convinşi, mai cu binele, mai îmbrânciţi, să plece, însoţiţi de “strigăturile” manifestanţilor paşnici din stradă: “Comuniştilor! Huo comuniştilor”!..Tot voi?! Tot voi…?!.
Nu ştiam atunci ce rol ingrat ne-am ales, ce consecinţe aveau să aibă hotărârea noastră de a prelua conducerea. Bineînţeles, eram conştienţi că ne riscăm viaţa, că revoluţionarii pot fi înfrânţi şi în acest caz pe noi ne aştepta glonţul sau închisoarea. Dar nu ne păsa. Un foc, o flacără fierbinte ne incendiase deja minţile. Patriotismul şi spiritual de sacrificiu fierbeau în noi iar hotărârea noastră era fermă şi de nestrămutat: vom rămâne acolo, în linia întâi, indiferent de ce ni se va întâmpla. Atât de hotărâţi şi gata de sacrificiu eram că, atunci când o piatră aruncată de către unul dintre cei ce rămăseseră pe dinafara Comitetului Revoluţionar a spart, cu un zgomot infernal, fereastra, toţi fiind instantaneu pe burtă, sub birouri, îngroziţi de strigătul “grenadă!”, nici unul dintre noi nu a dezertat, fugind acasă, aşa cum ne juraserăm în gând, cu toţii, în clipa aceea…
Da, nu-l văzusem niciodată şi nici nu ştiam că este din satul nostru. El însă era acolo, aşezat pe scaun, lângă uşă şi ne privea ţintă. Bătrân, în jurul a şaptezeci de ani, avea o barbă lungă şi albă, iar pletele îi cădeau până deasupra umerilor.
Ce m-a frapat la el erau ochii. Albaştri, ascunşi sub sprâncenele groase ca două arcade dăltuite în marmură. Aveau în ei o strălucire aparte, noptatică şi adâncă. Iar privirea aţintită spre noi, ca o aşteptare, o simţeam grea, grea şi încărcată de speranţă…
Şedinţa Comitetului Revoluţionar continua în tonul ei obişnuit: analizam ultimele evenimente din ţară, adică dam cu banul să aflăm cine va câştiga luptele de la Televiziune, pe care le urmăream în transmisie direct şi, între timp, votam mereu, pe bandă rulantă, Primarul. Toader fusese schimbat de multişor, şeful comunei nu se mai numea preşedinte ci primar. El rămăsese pe funcţie vreo trei ore de la alegere: adică rezistase vreo trei ore fără să meargă la WC dar în cele din urmă fusese obligat să se dea bătut. Mai precis, Berea băută îl obligase. Până să se întoarcă, un altul, Ion din Deal îi ocupase scaunul iar eu, în calitate de secretar şi singurul care ştia să dactilografieze la maşina de scris, fusesem obligat să supun la vot demisia lui Toader prin părăsirea funcţiei, precum şi înscăunarea noului primar.
În noaptea aceea am mai schimbat încă trei primari: nici unul nu rezistase în funcţie mai mult de patru ore…
Între timp noi hotărâserăm să-i scoatem pe miliţienii comunei din ascunziş, respective din casa preotului, aflată peste drum de postul de miliţie, unde se ascunseseră de cu seara şi, din câte ne-au spus informatorii noştri voluntar, trăgeau din greu la ţuici de prună cu varză acră, împreună cu preotul satului, mare specialist şi el. Am delegat doi dintre membrii Comitetului să se deplaseze după miliţieni, aveam nevoie de ei, le pregătiserăm şi banderolele tricolore, ca nu cumva să-i confunde intenţionat vreun duşman de-al lor cu nişte terorişti. Cei doi au plecat după multe discuţii, cam împotriva voinţei lor şi numai după ce le-am urcat scaunele pe un dulap, asigurându-le cu nişte funii rechiziţionate în numele Revoluţiei de la remiza de pompieri, ca să fie siguri că nu vor fi eliminaţi din Comitetul Revoluţionar până când se întorc.
Telefonul suna într-o nebunie, convorbirile mă ţin eu departe de discuţiile interesante din Comitet. Un oarecare colonel de grăniceri din Sighet ne informa că o flotilă aeriană neidentificată, formată din 58 de elicoptere de luptă se îndreaptă spre comuna noastră şi ne soma să punem antiaeriana pe ele şi să le doborâm; un alt comandant, din Dej, ne cerea să asigurăm cele 14 viaducte de cale ferată, adică să constituim garda naţională şi să punem pază înarmată ca să nu fim surprinşi de trupele diver-sioniste care vroiau să arunce în aer calea ferată Salva-Vişeu; binevoitor, ne trimitea şi un plan de amplasare a armamentului: câte un tun la intrare şi ieşire în zonă iar la fiecare viaduct două mitraliere cu servanţii respectivi…
Chestia m-a lăsat cam buimac, total dezorientat şi nu numai pe mine. Până şi noul Primar, al patrulea în ordinea demisiilor şi promovărilor provocate de frecventarea WC-ului, Ion Moldoveanu, brigadierul silvic ales în virtutea descendenţei sale, fiind fiul unui fost primar interbelic şi actualmente omul care îi ajuta pe ţărani să fure lemne din pădurea statului, contra cost, fireşte, a ridicat capul de pe masă, unde zăcea fericit, cu zâmbetul pe buze în urma îngurgitării unei sticle de coniac şi prestării, în sala arhivei, a unei partide scurte de amor cu o solicitantă, o nevăstucă de vreo 21 de ani, pe care o ajutase să obţină doi saci de îmbrăcăminte din ajutoarele elveţiene. Nu a avut timp însă să-mi asculte explicaţiile până la capăt. Efortul făcut a fost prea puternic pentru starea sa actuală. A reuşit să ridice mâna dreaptă cam la vreo treizeci de centimetri deasupra mesei, să rostească nişte sunete, ceva între un strigăt triumfător şi un guiţat din care am reţinut doar finalul: ” că cheile-s la mine…!” înainte de a lovi masa pătată de alcool cu fruntea transpirată.
Ceilalţi componenţi ai Comitetului mi-au acordat mult mai multă atenţie. Am fost cu toţii de acord că trebuia să asigurăm viaductele, chiar am trimis paza să-l trezească din somn pe Profesor, cel care îndeplinise până la Revoluţie funcţia de comandant al gărzilor patriotice. Am întocmit tabelele cu serviciul de pază. Totul părea în ordine iar viaducttele salvate, până când ne-am lovit de o mare dilemă: cu ce înarmăm gărzile?
Arme nu aveam, tot armamentul fusese ridicat de vreo două săptămâni din ordinal superi-orilor care, probabil, habar nu aveau că urma să aibă loc o revoluţie, altfel le lăsau acolo unde erau. Aşa că am hotărât să înarmăm paza de la viaducte cu ciomege. Asta era tot ceea ce puteam face.
Mai rămânea de rezolvat problema cu elicopterele ce veneau în zbor să atace satul. Imaginaţia mea zburda în voie, trecându-mi prin faţa ochilor imagini de coşmar: rachetele luându-şi zborul şi lovind oficiul poştal ca să ne taie comunicaţiile, bombele lovind halta (gara ne-o desfinţase Centrala CFR, din motive de economii la salarii şi întreţinere), precum şi dispensarul medical, în faţa căruia baba Ana gemea, rănită de moarte, cu pieptul sfârtecat de gloanţe….
Stând gânditor în faţa maşinii de scris în căutarea unei soluţii capabile să abată de la noi groaznica lovitură a flotilei de elicoptere, i-am simţit din nou privirea. Îşi fixase ochii pe chipul meu, parcă vroia să mă radiografieze sau să-mi transmit ceva. Evident, ceva foarte important, din moment ce nu mă slăbea din privire. Şi brusc, luându-mă prin surprindere, tună, cu o voce asurzitoare:
“Nu te grăbi să deschizi gura, să nu-ţi rostească limba cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor!”
Am sărit în picioare răsturnând scaunul şi maşina de scris. M-am uitat înspre el: bătrânul era tot acolo, privea spre mine iar chipul bărbos lumina încăperea ca o văpaie.
Ceilalţi colegi din Comitetul Revoluţionar discutau agitaţi, înjurându-se reciproc, scuipându-se şi negândin- du-se o clipă, nici unul dintre ei să-i asculte şi pe ceilalţi; pe bătrân nici nu păreau să-l fi auzit. Îşi continuau dezbaterile furtunoase, căutând şi ei o soluţie pentru rezolvarea crizei în care ne aflam…
M-am aplecat spre unul dintre ei şi i-am şoptit.
-Cine-i bătrânul de pe scaunul de lângă uşă?
S-a întors, a privit câteva clipe, apoi mi-a spus nedumerit:
-Care bătrân?
Am privit din nou pre ieşire, bătrânul era tot acolo, drept ca un stejar, cu dreapta mângâindu-şi uşor barba mătăsoasă.
-Cum care? Ăla, bărbosul, ce tocmai a strigat la noi!
Colegul revoluţionar m-a privit din nou, de astă dată compătimitor.
-Ai obosit şi tu. Nu mai rezişti. Bea o cafea, ceva, că altfel te pierdem şi pe tine…
L-am lăsat în pace, mirările lui au trecut pe lângă mine ca nişte săgeţi boante, dar i-am urmat sfatul şi am ras două pahare mari de cafea. O cafea tare, ne aproviziona nevasta Profesorului, coman-dantul gărzilor patriotice ce răspunsese la chemarea Comitetului, venise, ocupase un scaun temporar liber şi acolo rămăsese.

*

“Omule, Omule, pentru ce mă prigoneşti?!”
Tresar. Vorbele camarazilor alunecă, trec neinteligibile pe lângă mine. Nu le prind sensul, înţelesul, ceilalţi, colegii vorbesc destul de tare şi pe un ton de gâlceavă. Creierul mi se limpezeşte încet şi greu. Am dormit? mă întreb. Am adormit, da, oboseala m-a doborât şi pe mine.
Sunt acolo, în primăria devenită sediul Comitetului Revoluţionar, de aproape două săptămâni. Paisprezece zile în care s-au întâmplat multe, foarte multe lucruri.
În primul rând, revenirea fostei secretare a comitetului orăşănesc de partid şi primăriţă a comunei. Cu tupeu, dar şi foarte multă teamă pe care i-am ghicit-o în privirile furişate de la unul la altul, în gesturile nesigure, frânte dar forţat ostentative, cu care s-a aşezat la birou şi şi-a deschis fişetul.
-Ce revoluţie? se răstise ea la membrii Comitetului ce o priveau chiorâş dintr-un colţ, unde sosirea ei impetestivă îi izolase. Ce revoluţie?! Nu l-aţi văzut pe tov. Iliescu?! Adică,: “sunteţi proşti? Nu vedeţi că tot noi suntem la conducere?!”
Autoritatea ei durase doar două ore, până când vestea înapoieri sale “pe funcţie” ajunsese în urechile unora, mai ales a celor pe care, în calitate de primăriţă şi secretar de partid îi ajutase în rezolvarea unor probleme. Contra cost, fireşte.
La început a fost doar un zvon. Un cuvânt aruncat, nu se ştie de cine. O şoaptă ce s-a întins, s-a lăţit ca o molimă şi a cuprins satul într-un cerc uriaş, invizibil. Apoi cercul s-a divizat, în locul lui au apărut multe, sute de cerculeţe concentric, agitându-se într-un joc imprevizibil, nervos, ca o acumulare a răului, până când pânza uriaşă a zvonurilor s-a spart într-o explozie finalizată printr-un cor de strigăte nervoase ale nemulţumiţilor adunaţi în faţa primăriei, înarmaţi cu securi şi ciomege. Pregătiţi să ia cu asalt biroul în care primăriţa, refugiată ea, de acum, într-un ungher, se ghemuise amărâtă şi înspăimântată, singură sub privirile noastre acuzatoare.
Nemulţumiţii începuseră deja să urce scările, tot mai ameninţători dar noi, cei din Comitet, nu doream să se ajungă la moarte de om, de nomenclaturist adică, cum urlau cei de jos.
Aşa că noua secretară primăriei a scos-o pe primăriţă pe uşa din dos şi, la îndemnul nostrum, au fugit prin curte, peste gard iar de acolo prin nişte grădini cu porumb, până când au ajuns la domiciliulnomenclatoarei, dând nas în nas, în faţa casei, cu vreo trei bărbaţi, tâmplari pe care-i ţinuse ani de-a rândul în spate, oferindu-le protecţie, scutire de taxe şi îi scăpase de mai multe amenzi silvice primite în urma furtului de lemn din pădurea comunei, care tocmai îi coborâseră cârnaţii şi slănina din podul unde fusese pusă la afumat şi acum, cu un cărucior tras de doi măgăruşi, arborând steagul găurit al revoluţiei, cântând la un fierăstrău –simbolul meseriei lor- şi bătând cu un ciocan într-o oală, se îndreptau, cu un impresionant alai de gură-cască spre primărie, cântând şi strigând cât îi ţinea gura tot felul de porcării…
Tot în acele zile l-am demascat şi pe Învăţătorul pensionar. La început a fost doar o vorbă aruncată de unul dintre prietenii săi, invidios, amplificată mereu, până când a acoperit ca un nor negru şi sufocant satul: “Învăţătorul a fost informator al securităţii!”.
La prima adunare publică duminicală, când Comitetul Revoluţionar, însoţit de un număr de băgători de seamă ce se agăţau de noi periodic şi temporar, până când uriaşa şi neiertătoarea coadă a revoluţiei se burzuluia, se vântura odată nervoasă aruncându-i cât colo, din mulţimea de cetăţeni opriţi să ne asculte în drumul lor dinspre biserică spre casă, s-a auzit un strigăt cu adresă precisă: “Huo, turnătorule!” Apoi un cor de înjurături obişnuite, doar refrenul identificându-se precis, clar şi inteligibil: “Învăţătorul-turnătorul/Lasă-ne! lasă-ne!”
Vreo două zile nu l-am mai văzut. În a treia a apărut, posomorât dar demn, cu o foaie de hârtie conţinând ultimul său denunţ, datat 18 decembrie 1989, pe care nu apucase sau nu mai avusese cui să-l trimită, n-am înţeles prea bine, din explicaţiile lui. Ne-a povestit totul, inclusive numele de cod şi sumele primite ca preţ al trădării sale. “Mi-am făcut doar datoria faţă de Ţară, ne-a spus, aşa că nu văd de ce trebuie să mă retrag din Comitetul Revoluţionar!” a susţinut cu încăpăţinare.
Noi însă l-am dat afară cu forţa, indignaţi, ca pe un trădător ce era, chiar dacă mie mi-a fost milă de el. În cele câteva clipe în care s-a agăţat de tocul uşii prin care noi îl îmbrânceam afară din sediu s-a schimbat brusc şi fundamental. Din vajnicul secretar de partid interbelic reciclat în turnător iar apoi în revoluţionar justiţiar ajunsese un biet moşneguţ de 72 de ani, cu umerii căzuţi, ştirb şi speriat, înfricoşat de ceea ce i se întâmpla…
Preocupaţi de rezolvarea problemelor curen-te -norocul nostru era că la vârf nu se schimbase aproape nimic, doar chipurile Conducătorilor erau de la zi la zi altele, pe locurile lor rămânând doar activiştii şi demnitarii pcr aflaţi înainte de revoluţie în dizgraţia Dictatorului deveniţi după 22 decembrie revoluţionari- nici măcar nu am observat dispariţia din Comitetul Revoluţionar a foştilor deţinuţi politici, cei patru-cinci ţărani ce făcuseră Canalul. Profund nemulţumiţi de apariţia în fruntea Statului şi Guvernului a fostului primsecretar de utc şi partid, cândva mâna dreaptă a lui Ceaşescu, dar şi a lui Brucan şi altor demnitari comunişti, au adresat Revoluţiei şi conducătorilor ei de la toate nivelurile un şirag lung de înjurături şi blesteme şi au plecat de mână cu băbuţele lor, care îi implorau plângând, de două-trei săptămâni, să lase revoluţia şi să se întoarcă acasă la vitele flămânde şi înfometate…
Alungându-mi din minte întâmplările ultimelor zile privesc în direcţia din care cuvintele acuzatoare au venit spre mine şi văd din nou chipul bărbos al bărbatului aşezat pe scaunul de lângă uşă. Nu înţeleg nimic, cum se face că ceilalţi colegi din Comitet nu-l văd, nu-l aud?! Sunt atât de dărâmat, de obost, încât am halucinaţii?
Mă întorc spre unul dintre camarazi, vreau să-i pun aceeaşi întrebare, dacă el îl vede pe bătrân sau este doar produsul imaginaţiei mele dar mă opresc la timp. Iar mă va privi ca pe un ciudat şi îmi va spune că am înebunit! Doar atâta îmi mai trebuie, deja simt privirile cercetătoare ale unora pândindu-mă. Parcă nu mi-ar fi de ajuns că la plecarea spre casă, ce se întâmplă la cinci-şase zile, trebuie să trecem cu toţii, cei din Comitet, printr-o mulţime de filtre organizate de cetăţenii vigilenţi şi lacomi, ce ne opresc şi ne controlează fiecare buzunar de când au sosit ajutoarele umanitare din Elveţia...
O clipă bătrânul mă ţintuieşte cu privirea, acelaşi mesaj pe care nu-l înţeleg mă pătrunde, venind ca o undă laser din ochii lui. Cum îl urgisesc? Doar nu am nedreptăţit pe nimeni dintre cetăţenii veniţi cu diverse solicitări, îmi spun şi amân explicaţia pentru altă dată. Treburi presante ne preocupă, se constituie partidele politice iar eu am primit misiunea să sprijin reînfiinţarea acestora în satul nostru.
Sunt mândru de misiunea mea, este o chestie important, inclusiv eu trebuie să mă hotărăsc ce fac, mă înscriu în FSN-ul ce tocmai se înfiinţează sub conducerea viitorului preşedinte al proaspătului nostru stat capitalist, domnul fost tovarăş Iliescu, sau mă îndrept spre unul dintre partidele istorice, liberali, ţărănişti?
Este o hotărâre grea, dar mă gândesc intens la oportunităţi, la viitor. Nu este chiar atât de uşor pe cât s-ar crede să treci de la partidul comunist direct de ceealaltă parte, la o doctrină de dreapta despre care, fie vorba între noi, nici măcar nu ştim ce este. Mai ales că, se aude aşa, şoptit, ca un zvon, că vin foştii boieri şi industriaşii fugiţi în '46 din ţară cu vagoane şi camioane de bani şi aur, să-şi ia bunurile înapoi şi să ne lase pe noi, locuitorii ţării ce am tras din greu cu soia şi nechezol, fără nimic. În pielea goală. Că ne vor lua fabricile, şcolile, spitalele, pământul cap-urilor, le vor vinde altora lăsându-ne muritori de foame. Adică, ne vor vinde ţara…
*

Am păţit-o! Cetăţenii comunei îmi vor capul!
Au uitat că am condus Revoluţia, i-am eliberat de frică şi le-am redat libertatea de a se exprima liber, de care aveau atâta nevoie! Că am fost săptămâni şi luni de zile la rând preferatul lor, cum a afirmat o băbuţă, participantă activă şi loială la întâlnirile publice: ”dintre tăţi reboluţionarii, mie aiesta mic a lu Astalâşu mi mai drag, de când o zis di pă zidiul besericii să nu mai dăm groştioru, ginarsu şi ouăle la domnii-tovarăşi de la primărie, că-i gata cu corupţia, de-amu trebe să lucre gratis când le cerem o ţidulă ori alte cele!”
În conformitate cu ordinul primit de la primăria judeţeană, m-am prezentat la sediul PNŢCD şi am ridicat nişte materiale informative pe care trebuia să le predau viitorului preşedinte PNŢCD local. Acolo, un domn în vârstă, ţărănist înfocat, justiţiar şi neiertător cu duşmanii de clasă, ulterior am aflat că până la Revoluţie fusese un tovarăş inginer, director foarte dedicat regimului, om foarte metodic, mi-a cerut să semnez pe un tabel pentru primirea acelor documente. La vreo trei luni, un fesenist adevărat, din satul vecin, învăţător de meserie şi şef de ansamblu folcloric la Cîntarea României, ce avea, de altfel, să ajungă şi primar al comunei la primele alegeri, a atacat, urmând exemplul ortacilor din sud, din proprie iniţiativă, spun unii, la ordinul partidului, afirmă alţii, sediul PNŢCD. Au spart geamurile, uşa, au pătruns înăuntru şi au furat toate documentele. Astfel, acel nenorocit de tabel i-a ajuns în mână. Găsindu-mi numele pe el, s-a deplasat rapid în localitatea noastră şi, cu ajutorul zvonacilor, a spus tuturor că sunt ţărănist, adică un înverşunat duşman al clasei muncitoare, vândut moşierilor şi tocmai pe punctul de a vinde ţara.
În Comitetul Revoluţionar atmosfera se schimbase. Eram privit chiorâş de camarazii mei. Duminica, la adunările publice apariţia mea stârnea murmure. Doctorul, Profesorul şi alţi noi veniţi în Comitet, având încă un ghimpe împotriva mea, considerând că eu am manipulat sătenii să nu fie aleşi în Comitet, îmi creau atmosferă, agitând cetăţenii. Nu ştiam ce să fac, la nivel central apăreau rând pe rând foştii miniştri comunişti sau fii lor, stârnindu-mi nemulţumirea. Şi la noi începeau să scoată capul cei din fosta conducere comunistă, din profitori ai regimului deveneau revoluţionari, se îndesau să ajungă la masa cu bucate.
Totul, agitaţia, nemulţumirile mele cărora nu îndrăzneam să le dau glas, mă făceau mai tăcut, mai însingurat, mai confuz. Nu ştiam nici eu ce să fac, încotro să mă îndrept. Aspiraţiile, speranţele ce ne purtaseră în focul Revoluţiei se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, împreună cu aşteptările noastre. Ura ne copleşea, lucrurile o luau, după părerea mea, pe o cale greşită, inclusiv tânărul nostru stat democratic. Acuzaţiile curgeau din toate direcţiile şi pentru toată lumea, sfântul de astăzi era păcătosul de mâine, prietenul de acum devenea duşman peste o clipă. O mare brambureală, confuzie şi rătăcire cuprindea toate structurile, impregnate cu zvonurile despre nedreptăţi, furturi din avuţia ţării, privatizări îndoielnice, îmbogăţiri peste noapte şi din nimic ale conducătorilor.
Într-o anume seară stăteam în sediu, cu fruntea în palme, păzindu-mi micul imperiu, adică măsuţa de lângă fereastră pe care aveam maşina de scris, camarazii mei fiind adunaţi, cap lângă cap, la masa de şedinţe, înghesuiţi unii în alţii, şoptind cuvinte neinteligibile pentru mine şi aruncându-mi priviri fugare şi ostile, când l-am văzut din nou.
Era tot acolo, aşezat pe acelaşi scaun, chiar mă miram cum îi permiteau ceilalţi, colegii, să blocheze un scaun, când mai puteau coopta un membru în Comitet, vreun susţinător sau poate, vreun adversar căruia trebuia să-i arunce un ciolan ca să-i închidă gura. Dar, mi-am zis, poate le convenea situaţia, erau suficienţi ei, nu aveau nevoie să împartă puterea şi cu alţii, aşa că îi suportau prezenţa. Sau, pur şi simplu nu îl vedeau, mi se arăta doar mie, iar eu nu ştiam de ce.
Lumina aceea, ca o aureolă strălucitoare, ce îl însoţea, scăzuse în intensitatea. Ochii îi erau aproape stinşi iar chipul uşor schimonosit de o expresie îndurerată. Mă privea ţintă şi deodată l-am văzut ridicându-se în picioare, dominând încăperea şi tunând ameninţător, ca un bluestem:

“Ce tot înşiri tu legile Mele şi ai în gură legământul Meu,
Când tu urăşti mustrările şi arunci cuvintele mele înapoia ta?
Dacă vezi un hoţ te uneşti cu el şi te însoţeşti cu preacurvarii.
Dai drumul gurii la rău şi limba ta urzeşte vicleşuguri.
Luaţi seama, voi, ca nu cumva să vă sfâşii şi să nu mai fie nimeni care să vă scape!”

Din clipa aceea nu l-am mai văzut. S-a topit într-o geană de lumină, treptat, devenind tot mai mic, mai mic, un punct de lumină doar, până când a dispărut cu totul.
O forţă uriaşă, inexplicabilă m-a smuls de pe scaunul pe care îl ocupam încă de la declanşarea Revoluţiei şi pe care nu-l părăsisem decât de trei-patru ori, când eram fie în misiune, fie plecaţi cu tot Comitetul deodată, în familii. M-am ridicat brusc, mi-am întors scaunul cu fundul în sus peste maşina de scris, ca un sigiliu imposibil de rupt şi am ieşit pe uşa sediului, sub privirile uimite şi neîncrezătoare ale membrilor Comitetului Revoluţionar. Un sentiment de uşurare mi-a cuprins toată fiinţa. Simţeam lanţurile grele ce mă ţintuiseră până atunci acolo, rupându-se, căzând cu zgomot mare, asurzitor, eliberându-mă.
Am coborât scările, cu sufletul uşor şi vesel, lăsând totul în urmă, hotărât să reintru în anonimatul salvator al străzii.