Virginia Brănescu, între virtuţile pensulei şi cele ale condeiului

Fire optimistă, chiar dârză aş spune, în căutarea drumului şi a ajustării pasului său cu tendinţele societăţii contemporane, d-na Virginia Brănescu, îşi împarte prisosul de timp între virtuţile pensulei şi cele ale condeiului.

În faţa şevaletului cu penelul înmuiat în culorile curcubeului, va încredinţa pânzei spre păstrare, imagini ale locurilor, trăirilor, chipurilor sau amintirilor cernute pe parcursul timpului din vâltoarea devenirii sale. Cele câteva tablouri, pe care le-am putut vedea doar în xerocopie, vin să mărturisească despre o pasiune exersată în curgerea timpului cu folos şi har. Prezentate sub titulaturi semnificative: „Clar de lună la Codrişor”, „Copil în rugăciune” şi „Bujorii” ele sunt dovada varietăţii tematicilor abordate de la peisaj la portret, flori şi, desigur, natură moartă.

D-na Virginia Brănescu, pictoriţă şi scriitoare, folosindu-se de darurile cu care a fost înzestrată de natură, a ştiut să dea viaţă anilor şi culoare vieţii, refuzând să se abandoneze doar lucrurilor mărunte, energofage şi cronofage la care viaţa, în general, ne supune fără putinţa de a ne sustrage dacă nu avem în spate o încurajare, un sprijin sau minimum de mijloace materiale care să ne confere o anume independenţă. D-na Virginia Brănescu a găsit soluţia împăcării acestor deziderate modulându-şi viaţa între penel şi condei.

În compania condeiului va stârni cuvântul înveşmântându-l în haina metaforei rimate sau nu, învăluindu-l într-un suflu umoristico-ironic real sau imaginar. În paginile cărţilor sale, „Bip pentru lume-lume”, „Rezonanţe acute” şi „Oameni şi cărţi” (şi altele), poeta ne oferă epigrame, versuri, povestiri şi comentarii asupra cărţilor civite sau mai bine zis note de lector.

Dintre diversele teme abordate în cărţile d-nei Virginia Brănescu, m-am lăsat simptomatic atrasă de tema femeii scriitoare. Brodând pe marginea acestei teme, domnia sa, conştientă fiind de îngrădirile sociale nescrise ale femeii, în general, elaborează în versuri „Statutul femeii scriitoare”. Statut alcătuit într-o tonalitate, realist-glumeaţă al stilului epigramatic, în care ne spune: „Într-o şedinţă dură şi colosal de mare/ „Unii” au scris statutul femeii scriitoare./ Şi fiindcă-n Constituţie i se dă drept egal/ Nu-i poţi opri gândirea şi simţul ei normal…” ca peste câteva versuri să continue „Ea trebuie strunită, oprită permanent!/ De vrea să-şi bea cafeaua, numai la ea acasă/ Şi nu la cafeneaua ce-i de bărbaţi aleasă;/ Vinul doar din paharul de ţuică, ţuica dar,/ S-o bea din degetare, nicicum dintr-un pahar!/ Coafura ei severă şi chiar sobră să fie/ Căci arta e dovadă că-i şi bună soţie!/ Ochii să nu-i rotească pe stradă la bărbaţi,/ Iar versuri de iubire să scrie doar la fraţi!/ Eventual, bunicii, o pot chiar săruta/ ’Nainte de plecare din lumea aceasta!” Ei da, dar până la sărutul final, va mai trebui desigur să ia aminte smerită aşa cum îi şede bine femeii, şi la un altfel de „Îndemn” în care „Zice soţul supărat:/ - Ai talent atât de mare!/ Acum că l-ai demonstrat,/ Fă şi ceva de mâncare!” în urma îndemnului se va stârni „Furtuna” la bucătărie unde „Tună tare, cad bolide/ Astăzi dă soacra prin blide;/ Sfarmă ceşti sau le ciobeşte,/ De surplusuri ne scuteşte!” Iar apoi când se iveşte „Dilema”, va constata cu surprindere: „Pe când scriam o poezie/ În ritm alert şi bătăios,/ Venea de la bucătărie/ Un fum amar şi-necăcios!” M-am întrebat: - Unde mi-e harul?/ La cratiţă sau în condei?/ Căci astăzi iar mi-am ars grătarul/ Şi-am scris şi versul… de doi lei”. Pentru a nu vă plictisi prea tare, mă voi opri mulţumindu-i doamnei Brănescu pentru aceste daruri picurate cu umor, de suflet pentru suflet, lăsându-vă să adăugaţi singuri ce credeţi că ar mai fi de adăugat…

Raveca Vlaşin