Zăpadă ca turtă dulce

Timp unu – Duminică dimineaţă, îngheţată pe margini, ca un râu de-a lungul oraşului. Prin decorul adormit, se văd maşini de salvare, de pompieri. Apoi, sirenele strigă. Mă uit după sirene în râu. De-acolo, e scos un om aproape mort. A încercat să treacă pe gheaţă şi gheaţa l-a înşelat. În urmă rămâne iar pustiu. Pustiul.
Timp doi – Promenadă întoarsă. Pe dos. Pe cealaltă stradă. Oraşul e şi el un personaj molatec, somnoros, nedumerit. Câte un trecător/ -oare se îndreaptă spre biserică. Nu ca altădată. Puţini şi trişti. Înfriguraţi. De la frig, de la oboseală. Totuşi, clopotele bat. Sunt mai multe clopote. Bat pe sub cer, de parcă ar bate pe sub o apă.
Timp trei – O sun pe fata cu nume de şoim şi îmi spune că e la Tihuţa, la un concurs de schi- fond. Fond şi formă. O întreb de zăpadă. Răspunsul ei îmi umple ziua cu „primăveri şi cu taine”: „E zăpadă ca turtă dulce”. Mă gândesc la Hänsel şi la Gretel, la căsuţa lor din pădure şi la paradoxul „când e zăpadă nu-i turtă dulce şi când e turtă dulce nu-i zăpadă!”
Timp patru – Televizorul se întrece pe sine în a prezenta cele mai năstruşnice şi groaznice ştiri. Sunt efectul prostiei lui „să gândim pozitiv”, să râdem la şi din orice. Descălecatul din virtual, cu jocuri, cu lupte, într-o lume vie, cu durere, naşte ca orice somn al raţiunii alţi monştri. Iluzia că nu se întâmplă nimic e repede combătută de un număr mare de tregedii.
Închid ziua ca pe o carte. Şi rămân, la capătul ei, cu un citat din Eugen Ionescu: „Am fost abandonaţi nouă înşine”.