ZIUA INĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

În fiecare an la data de 14 septembrie, marea majoritate a creştinilor sărbătoresc ziua Înălţării Sfintei Cruci, Cruce pe care a fost răstignit Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Această Cruce ( crux immissa) este alcătuită din două bârne încrucişate. În lumea întreagă sunt cunoscute aproximativ 400 de tipuri de cruci. La noi cele mai răspândite sunt: Crucea Sfântului Andrei (crux decussata) în formă de X, crucea Sfântului Anton(crux commisa) în formă de T, ... etc. Cuvântul latin crux înseamnă ucis, iar crucile cu 4 braţe simbolizează cele 4 puncte cardinale: est, vest, nord şi sud.

După moartea şi învierea lui Isus, Golgota a rămas ca un fel de loc blestemat. Acolo era un bazin de piatră unde se aduna apa de ploaie necesară oraşului Ierusalim. În acest bazin au fost aruncate Crucea lui Isus şi a celor doi tâlhari între care a fost răstignit Isus. Tot aici au fost aruncate, ulterior, gunoaie de tot felul.

Împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, în căutarea locurilor sfinte, a poruncit să se sape şi în cetate. Aşa au fost descoperite cele trei cruci din lemn în anul 326. Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată fiind singura care avea cuie bătute în ea, pentru că cei doi tâlhari fusese legaţi cu funii pe crucile lor. O dovadă şi mai elocventă: Crucea Mântuitului a fost aşezată peste un mort care a şi înviat şi a adus cuvinte de laudă lui Dumnezeu. Crucea descoperită pe Golgota a fost depusă în Bazilica „Sfânta Cruce” din Ierusalim zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat a scris INRI (Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor.

În biserica din Ierusalim, sfinţită în ziua de 13 septembrie a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, dar sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe data de 14 septembrie, când crucea a fost arătată mulţimii care a îngenunchiat şi a cântat cu lacrimi: „Crucii Tale ne închinăm, Cristoase şi sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie cu care a fost pironit Isus, au fost trimise de Împărăteasa Elena fiului său Împăratul Constantin. Cu timpul, Sfânta Cruce s-a pierdut şi nu au rămas decât părţi din ea, aflate în proprietatea unor patriarhi.

Isus a murit ca om dar a înviat ca Dumnezeu, sfărmând legăturile morţii. Isus nu a fost tratat ca un om oarecare pentru presupusele fapte ale Sale. Isus a fost vândut de către apostolul Iuda cu treizeci de arginţi ca sclav, a fost biciuit, batjocorit şi răstignit ca un infractor de cea mai joasă speţă. A fost silit să-şi ducă crucea până la locul de răstignire. Dar din cauza biciuirilor dinainte de a porni spre locul de răstignire, fiind slăbit, Isus omul, cade de trei ori sub greutatea Crucii. Autorităţile care comandau procesiunea, de teama ca să nu moară înainte de răstignire, au silit pe Simion din Cirena să ducă Crucea lui Isus.

Căderea lui Isus, omul, sub greutatea Crucii simbolizează neputinţa omului de a-şi purta singur crucea care i-a fost atribuită încă de la naştere. Dacă Isus a fost ajutat de Simion din Cirena să ducă Crucea, noi suntem ajutaţi, să ne ducem propria cruce, de însuşi Isus. Fără Isus, noi, deşi ne ţinem mari şi tari, nu suntem capabili să ne purtăm, cu demnitate, crucea. Isus a suferit chinurile pe Cruce timp de 6 ore. Pentru a scurta suferinţa celui răstignit se recurgea la grăbirea morţii. Cele mai uzuale metode erau: crurifragium, adică zdrobirea picioarelor şi punctio cordis, adică însuliţarea inimii. Ostaşii au zdrobit fluierele picioarelor celor doi tâlhari răstigniţi odată cu Isus. Dar când au ajuns la Isus au văzut că murise. Atunci un ostaş a străpuns cu o suliţă coasta lui Isus şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă ca semn că El murise deja.

Crucificarea era cea mai crudă şi înjositoare pedeapsă. Pentru evrei, crucificarea era un semn al blestemului. Pentru romani, crucea era simbolul ruşinii şi al umilirii publice maxime. Dar Isus a transformat crucea dintr-un loc al infamiei în adevărat altar de jertfă pentru mântuirea întregii omeniri. Creştinii au prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viaţă; dintr-un simbol vechi, al victoriei soarelui asupra întunericului, într-un semn nou al mântuirii şi al biruinţei în Cristos, „Soarele Dreptăţii”. Bisericile creştine tradiţionale poartă crucea în vârful turlei şi pe punctele cele mai înalte ale lor.

Pentru creştini Crucea semnifică atotputernicia iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos cel ce este „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”( Ev.12,2).

Propovăduirea Evangheliei este „cuvântul crucii” şi „predicarea lui Cristos cel crucificat” ( 1 Co. 1,17-23). Evanghelizarea se face „nu cu înţelepciunea cuvântului ca nu cumva crucea lui Cristos să fie făcută zadarnică”( 1 Co. 1,17).

Cuvântul „Cruce” a fost folosit ca o descriere sumară a evangheliei mântuirii.„Cuvântul Crucii” este de asemenea „cuvântul împăcării”( din 2 Co. 5,19). „Prin cruce” Dumnezeu a împăcat pe evrei şi pe cei dintre neamuri surpând zidul de despărţire de la mijloc.

Misterul Crucii, al răscumpărării este confirmat prin Învierea lui Cristos, semn al biruinţei împotriva păcatului şi al morţii. Prin Cristos, orice suferinţă poate deveni izvor de viaţă nouă, dacă este trăită în unire cu pătimirea şi moartea Lui pe Cruce. În Cruce, credinciosul îşi află tăria de a îndura suferinţele şi nedreptăţile, în speranţa dobândirii adevăratei vieţi fericite şi veşnice.

Dar „sunt mulţi care se poartă ca vrăşmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pierzarea”(Fi. 3,18-19).

Drumul pe care L-a parcurs Isus cu crucea în spate se numeşte azi „Via Dolorosa” adică „Drumul Crucii” sau „Calea Crucii” şi porneşte de la ruinele fostei cetăţi romane Antonia, continuă, în urcuş domol, aproape 1 km până la locul zis al „Căpăţinii”, care în evreieşte se numeşte „Golgota”. Calea crucii are 14 stări:

1 – Isus este judecat şi condamnat la moarte în curtea casei lui Pilat;

2 - Isus primeşte Crucea pe umeri în faţa Pretoriului şi porneşte spre Golgota;

3 - Isus cade sub greutatea Crucii, prima cădere;

4 - Isus, purtându-şi Crucea, se întâlneşte cu Preasfânta Sa Maică;

5 - Simion Cireneul îl ajută pe Isus să ducă Crucea;

6 - Veronica şterge cu o maramă faţa lui Isus;

7 - Isus cade a doua oră sub greutatea Crucii;

8 - Isus mângâie femeile miloase;

9 - Isus cade a treia oră sub greutatea Crucii;

10- Ajuns pe Golgota, Isus este dezbrăcat de hainele sale;

11- Isus este pironit pe Cruce;

12- Isus moare pe Cruce;

13- Isus este luat de pe Cruce;

14- Isus este pus în mormânt.

Mărire îndelung răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie!

Crucea Lui Isus fiind alcătuită din două bârne încrucişat este un simbol al unirii noastre în Cristos prin ceea ce a făcut El pentru noi. Omul cel vechi este răstignit împreună El pentru ca prin Spiritul Sfânt care locuieşte în noi să ne facă să putem umbla pe căile cele noi şi să ducem o viaţă nouă eliberată de chingile păcatului strămoşesc.

Crucea simbolizează restabilirea legăturii dintre Dumnezeu şi om, legătură care a fost întreruptă prin păcatul neascultării comis de către protopărinţii noştri. Pe verticală crucea reprezintă Dumnezeirea iar pe orizontală reprezintă umanitatea; la intersecţia verticalei cu orizontala se află Isus, Dumnezeu şi omul.

Crucea este totodată simbolul de căpătâi al creştinismului, reprezentând patima, moartea şi Învierea lui Isus. Este identificată dintru început cu „semnul Fiului Omului” (Ma.24,30). Nu există experienţă a împărăţiei lui Dumnezeu fără cruce.

Isus Cristos chiar atârnat pe lemnul crucii, între cer şi pământ, în faţa morţii nu a rămas pasibil la tot ce se petrecea în jurul său: Se roagă pentru cei care L-au răstignit „Tată iartă-i că nu ştiu ce fac” (Lc.23,34); încredinţează pe Mama Sa în grija apostolului şi evanghelistului Ioan care era de faţă prin cuvintele: „Femeie iată fiul tău”, iar ucenicului: „Iată mama ta” (In.19,26-27); a suferit batjocura trecătorilor; iar în ultimele clipe ale vieţii pământene a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani?” care în traducere înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Ma.15, 34).

Legenda referitoare la provenienţa lemnului Sfintei Cruci ne conduce pe valurile vremurilor până la pomul cunoaşterii binelui şi al răului din Rai. Conform acestei legende, la moartea lui Adam, fiii săi au hotărât să-i facă sicriul din pomul care a semnificat păcatul neascultării comis de protopărinţii noştri. Copacul uriaş a fost tăiat, iar pentru sicriul lui Adam s-a utilizat o parte infimă. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre.

Când Noe a primit poruncă să construiască arca, simbolul Bisericii şi al mântuirii noastre, el ar fi folosit marele copac care era legat şi de promisiunea salvării. La terminarea potopului, apele ar fi dus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă. Lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare a fost luat de un dulgher din care a cioplit o masă mare şi grea, care la rândul ei s-a transmis din generaţie în generaţie până în vremea lui Isus. După ce Mântuitorul a fost condamnat la moarte pe Cruce, ultimul descendent al fostului dulgher şi-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut o Cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea lui Cristos. Astfel a murit Isus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic.

Legenda, ca oricare altă legendă, cuprinde şi o fărâmă de adevăr istoric: legarea ei de păcatul adamic şi de iertarea neamului omenesc; acolo unde protopărinţii noştri au greşit acolo s-a făcut şi făgăduinţa mântuirii viitoare.

Este o legătură similară cu cea dintre Eva, prin care a intrat păcatul în lume, şi Fecioara Maria, cea de-a doua Evă, prin care a ieşit păcatul din lume.

Crucea cu Isus răstignit pe ea a fost înfiptă, potrivit Sfintei Tradiţii, în mormântul proto părintelui nostru Adam. În momentul în care Mântuitorul şi-a dat sufletul, stânca Golgotei a crăpat de sus până jos. Din crăpătura stâncii, s-a ivit capul lui Adam, peste care a picurat sânge din trupul lui Isus. În felul acesta moartea a fost biruită în propriul său lăcaş. De aceia locul unde a fost răstignit Isus se mai numeşte şi al „Căpăţinii”.

Cea mai mare parte a creştinilor pun la capul mortului aşezat în mormânt o cruce care arată că acolo odihneşte un creştin ce şi-a pus, încă din timpul vieţii, speranţa în învierea şi viaţa cea de apoi.

Creştinii care-şi fac cruce împreunează primele trei degete şi apoi duc măna la frunte, la abdomen, la un umăr şi apoi la celalalt, ceea ce înseamnă că fac cruce în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt, Amin. Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt reprezintă trinitatea Dumnezeirii iar cuvântul „Amin” înseamnă: cu siguranţă, cu adevărat, a fi ferm şi statornic în credinţă.

Dacă noi primim prin Cruce smerenie, tărie şi putere împotriva răului, satana se fereşte de Cruce pentru că tăria noastră înseamnă slăbirea puterilor sale. Crucea este şi arma creştinismului cu care se luptă împotriva răului de orice fel. Aşa după cum apreciază Sf. Ioan Gură de Aur crucea Mântuitorului a devenit „obiectul cel mai cinstit al universului”.

Păzeşte, Doamne Isuse, lumea şi Biserica Ta, cu puterea crucii Tale. Apără sufletele noastre cu această sfântă armă dătătoare de viaţă şi izgonitoare de diavoli. Alungă dintre noi toate smintelile vrăşmaşului, toată dezbinarea, toată ura şi orice rătăcire. Zădărniceşte Isuse, prin puterea acestei Crucii toate cursele satanei şi orice exces care duce la păcat prin plăcere, putere şi avere. Fă pace şi armonie în lume, între oameni, în inimile şi cugetele creştinilor de pretutindeni, prin Crucea atotbiruitoare.

De fiecare dată când ne facem semnul crucii noi reînnoim legământul şi refacem pecetea creştinătăţii care ne-a fost pusă la botez: în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt, Amin. Isus cel răstignit şi sfânta Lui Cruce să ne ajute!

Bistriţa, 06.08.2010. Măgeruşan Ioan.