Înălţarea Sfintei Cruci

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”

Acestea sunt cuvintele troparului sărbătorii creştine a Înălţării Sfintei Cruci pe care Biserica noastră a rânduit-o pentru ziua de 14 septembrie. Este una dintre sărbătorile deosebit de cinstite de către toţi creştinii, zi de post şi ajun. Să vedem care este importanţa pentru noi, creştinii, a Sfintei Cruci. Pentru noi, „cei care ne mântuim”, pentru creştini, reprezintă altarul pe care s-a jertfit Mesia „pentru noi şi pentru mântuirea noastră”. Prin sângele curs pe lemnul acesteea Mântuitorul a sfinţit-o şi a binecuvântat-o să fie „armă asupra diavolului”. Dacă prin fructul lemnului celui din rai, prin mâncarea din fructul cel oprit al pomului din mijlocul raiului, omul a căzut în neascultare faţă de cuvântul Domnului şi astfel a căzut în păcat, prin fructul lemnului cel de pe Golgota pe care a fost jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos noi toţi ne-am vindecat. Să vedem acum ce fel de moarte era aceea prin care condamnaţii îşi sfârşeau zilele pe cruce. În general erau pedepsiţi cu răstignirea cei mai mari răufăcători ai istorie antice; ne este şi greu să ne imaginăm crimele josnice pentru care cineva era condamnat să fie răstignit. Pentru a încerca să înţelegem care erau aceste crime vom spune că în domeniul militar pedeapsa cu răstignirea era rezervată numai dezertorilor. După cum istoria ne spune armata romană, cea pe a cărei forţă se baza atunci măreţul Imperiu Roman, era foarte disciplinată şi foarte bine organizată. Iar dacă dezertorilor din rândurile ei le era destinată o asemenea crudă moarte ne putem imagina cât mai uşor erau condamnaţi cei care nu erau cetăţeni romani şi cu cât mai lesne erau sortiţi unei asemenea crunte pieiri. Întrebarea pe care ne-o punem noi ca şi creştini este de ce oare Mântuitorul a ales să sufere chiar această pedeapsă. Era necesar ca Răscumpărătorul păcatului universal să moară, să se aducă jertfă pentru răscumpararea păcatului original, al păcatului lui Adam. Dar de ce pe cruce? Răspunsul îl găsim în paginile Sfintei Scripturi. Pe de o parte Sfânta Evanghelie ne spune că atunci când au mers ucenicii Domnului la Ponţiu Pilat pentru a-i cere trupul învăţătorului spre a-l aşeza în mormânt procuratorul s-a mirat că Iisus Hristos a murit aşa de repede. Ca să fie sigur că e mort a poruncit sutaşului Longin să îl împungă în coastă cu suliţa ca să se încredinţeze de moartea Acestuia. Şi am văzut apoi la arătarea Mântuitorului şi lui Toma că Iisus Hristos avea încă pe trupul Său indumnezeit urma lasată de lance. Apoi Sfântul Apostol Pavel atunci când vorbeşte despre smerirea deosebită de care a dat dovadă Iisus Hristos, de chenoza Sa aşa cum o numesc teologii creştini, ne spune că El (Iisus Hristos) S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce”. Aşadar motivele pentru care crucea a fost aleasă ca loc al morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea păcatului original au fost: demonstrarea smereniei desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu Care nu a venit în slavă să vindece rana de moarte pe care Adam a provocat-o umanităţii, pe de o parte, şi veridicitatea jertfei mântuitoare, pe de altă parte. Rostul demonstrării veridicităţii jertfei lui Iisus Hristos s-a văzut foarte clar mai târziu atunci când la Sinoadele Ecumenice Sfinţii Părinţi au folosit această realitate pentru a arăta faptul că în persoana lui Iisus Hristos erau împreună prezente şi lucrătoare atât firea divină cât şi cea umană. Acestea ar fi explicaţiile teologice a faptului că Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru a ales în înţelepciunea Sa divină să ne răscumpere prin intermediul Sfintei Cruci.

Să vedem acum în ce fel a ajuns să fie instituită de Biserică sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Istoria ne relatează despre faptele întâmplate în Imperiul Roman înainte ca să ajungă pe tronul imperial Constantin, sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta înainte de a ajunge pe tron a înfruntat cu o oaste mică oştirea mult mai mare a contracandidatului său Maxenţiu. Văzând Constantin mărimea armatei lui Maxenţiu a fost cuprins de nedumerire şi de frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei pe cer semnul Crucii cu stele şi inscripţia „întru aceasta vei învinge”. Făcând numaidecât o cruce de aur, după modelul celei ce i se arătase şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi ca simbol a pornit atacul. Cu ajutorul Domnului Dumnezeu şi al Sfintei Cruci a Mântuitorului duşmanii au fost înfrânţi.

Această victorie nesperată a avut doua urmări deosebit de importante pentru creştini. În anul 313 Constantin cel Mare emite Edictul de la Milano prin care religia creştină este recunoscută ca existentă în Imperiul Roman conferindu-i astfel libertatea mult dorită de către toţi adepţii ei. Pe urmă întărindu-se cu botezul creştin a trimis-o pe mama sa, Sfânta Elena, la Ierusalim ca să găsească ea Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. În urma unor săpături Sfânta Elena a descoperit trei cruci pe dealul Căpăţânii unde a fost răstignit Domnul nostru Iisus Histos împreună cu cei doi tâlhari. Neştiind care anume era Crucea Domnului aceasta s-a arătat printr-o minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea Domnului a înviat; celelalte două cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea împreună cu suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine s-a rugat măcar să o vadă. Atunci fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce; şi văzând-o poporul a început a striga: „Doamne miluieşte!” Şi în acea zi a fost instituită sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Doamne ajută Biserica Ta să ţină această sărbătoare până la a doua Ta venire.

Ioan Sabin Mureşan