Ah, ce mă trage curentul!.....

Vieţuind în ceea ce mulţi numesc „capcana timpului”, fiinţele toate se degradează fizic, involuând, după ce ajung –obişnuit- la o fază de plenitudine..Funcţiile se degradează, iar acest efect îl vedem atât de clar şi în lumea vegetală, asupra pomilor, arborilor, florilor.De la smeritul fir de iarbă, la om şi depărtatele stele, nimic nu stă pe loc. Toate sunt într-o mişcare neliniştită, în schimbare, mişcarea fiind însăşi esenţa, sensul temporalităţii ca procesualitate. Ca fiinţă raţionale, ne putem controla această triadă: ascendenţă – plenitudine – decădere, accelerând sau decelerând anumite momente..

Una din cele mai des întâlnite neplăceri o constituie -pentru unii-ceea ce numim „curentul”, adică mişcarea alertă a aerului în spaţii restrânse: maşină, automobil, tren etc. şi care provoacă dureri (algii) felurite: de măsele, în felurite zone ale capului sau în proximităţi: gât, umeri. La ce bun să vă mai povestescdomniilor voastre ca şi cum n-aţi şti ce este? Ba ştiţi preabine, mai ales cei de la patruzeci de ani spre cifre mai mari, deşi nu sunt scutiţi de asta unii mai tineri. Unora nu le pasă niciodată, cât trăiesc, dar fiind ceva foarte comun, nici nu ştiu să se fi făcut vreodată statistici. Curentul pare ceva universal şi banal ca răceala. Sunt şi alte tipuri de curent, omonime ale vocabulei: curent marin, curent de opinie, curent literar, curent electric, curent al apei, toate denominaţiunile incluzând curgerea, mişcarea direcţională. Destul însă….

Sunt vreo cinşpe ani de când mersesem la Cluj-Napoca împreună cu soţia în autovehicul. Era o dimineaţă de vară şi ca nişte oameni bucuroşi de natură şi de viaţă, deschisesem geamurile. Pe ambele părţi, ce mai! După ce ne-am întors, adormind, spre înalta oră a nopţii, am început să avem dureri straşnice de maxilar, cap, măsele. Împreună. Pe o parte cu deosebire. Parcă cineva despica cerebelul cu o secure. Aşa am învăţat ce înseamnă vorba CURENT, fiindcă până atunci, căutam cu plăcere fluxul de aer. Pare o poveste trasă la indigo cu a domniilor voastre, cititorii, nu? Şi ieri am coborât de pe strada Ghinzii şi am ţinut geamul larg deschis, fiindcă mi-era cald foarte însă mi-am pus la urechi nişte căşti antifonice şi nu mi s-a ’tâmplat (cum zice poporul) chiar nimic. Aţi ghicit uşor că urechea este elementul vulnerabil la curent. Este un organ sensibil, de mare fineţe, o minune cu adevărat dumnezeiască. (Cum ar putea explica Ch. Darwin că am evoluat de la animal nepriceput de pe creangă la omul care ascultă muzica beethoveniană? Mare miune!). Iar dacă-i organ fin şi sensibil, se şi autoprotejează (altă minune!), fabricându-şi o ceară care funcţionează ca un splendid lubrifiant. Unele otite (cauzate de răceli sau factori patogeni, pot provoca o secreţie în exces şi avem atunci numitele ”dopuri de ceară”, pe care le scoatem şi putem iar conversa/certa cu cei din jur. Vedeţi ce magnific se apără? Şi ficatul, de pildă, când abuzăm de tării, ce face? Inflamează venele din sectorul terminal al esofagului, ca şi cum ar zice: „Nu mai turna, bre omule, căz’ nu mai pot suporta!” Atunci e rău de tot (vezi cazul Nicu Ceauşescu- Dumnezeu să-l ierte!)

Se întâmplă şi invers, mai ales după numita vărstă de vreo patruzeci de ani, când secreţia de ceară protectoare devine deficitară şi urechea devine sensibilă. Se ştie că pe ureche sau ochi şi în alte părţi ale corpului se proiectează întreaga noastră fiinţă. Suntem construiţi aşadar după un model holografic încă insuficient decelat. În fine. Încrengătura de nervi ale minunii zise „ureche” şi care leagă organismul de celelalte părţi ale corpului, devine vulnerabilă, precum o sârmă de curent neizolată., Scurtcircuitele dau dureri care pentru început sunt un mic deranj, neluat în seamă, dar care cu timpul necesită nişte vată în urechi, făcând noi ceea ce bietul nostru trup nu mai poate aşa de eficient. („Numai pe tine te am, bietul meu trup…” se lamenta Lucian Blaga, deplângând fragilitatea constituţiei noastre -şi mai ales a sa personală, în elegia „Daţi-mi un trup voi, munţilor!”).

Fiindcă nu ne protejăm totdeauna cum trebuie, mai ales din motive estetice („că doar nu suntem moşnegi!”), ne trezim grav afectaţi, tot mai afectaţi, în funcţie de vârstă şi chiar la parestezii (forme de paralizii faciale şi de altă natură) ce ne poartă cu gândul la temutele comoţii cerebrale. Asta cu deosebire peste vârsta de şaizeci de ani. Lucruri cunoscute îndestul multora, iar dacă nu loruşi, atunci la părinţii lor, la bunici etc. Se ajunge chiar la internări, examene complicate şi minuţioase. Dar, ce-ar fi de făcut, afară de răbdarea cu stoicism şi deplângerea stării în care am ajuns?

Nimic altceva decât să-i asigurăm iarăşi protecţia zonei auriculare fragilizate. Aici las pe domniile voastre, cititorii, să faceţi cum doriţi. Mi-ar plăcea să discut cu un specialist în problemă şi să facem un component care să rezolve multa cazuistică. Eu am recurs la mirere de albine. Aşezat orizontal, pe o parte, cea vulnerabilă, picurăm cu pipeta miere şi masăm în spatele urehii spre a se uniformiza. Veţi auzi un „clic!” drăguţ şi repetat, pe măsura micului masaj. Şi pe dată vă veţi smţi mai bine. Am zis PE DATĂ! Mai stăm apoi o vreme pe partea aceasta, fiind benefic. Mierea, un pic mai consistentă desigur, protejează, dar are şi rol vindecător-ca un alt dar naturistic al lui Dumnezeu (miraculos chiar ca unguent în algiile oaselor, reumatisme cu deosebire). Şi n-are contraindicaţii. Foarte consistentă, mierea poate fi pusă cu un beţişor cu vată (vezi la farmacie!) şi apoi, urechea fiind caldă, o topeşte lăsând-o amical înăuntru. N-are primejdii. N-are contraidicaţii Ne spălăm urechea cu apă dimineaţa sau oricând vrem s-o înlăturăm şi gata. Eu i-am mărit consistenţa mierii cu un pic de polen, amestecat dinainte (cu câteva zile) când m-a deranjat mai rău curentul. În ambele cazuri, efectul este imediat şi benefic.

Dacă mie, păţitului, mi-a făcut atât de mult bine, pentru ce nu ar fi de ajutor –uneori de mare ajutor- vouă, domniilor voastre, cititori şi cititoare aflaţi în dificultate? Se ştie că în vechiul Babilon, familia celui bolnav îl scotea la partă, iar trecătorii puteau să-i dea vreun sfat alinător. Ei n-aveau ziare precum „Răsunetul”. Noi, în „Babilonul” cestălalt, al lumii moderne, avem o presă întreagă. Mulţumim dlui. redactor-şef Vasile Tămaş pentru amabila găzduire a vorbelor. Sănătate! Doamne-ajută!