Alexandra Felseghi, după o lună la Lechinţa: Nu poți să conștientizezi gravitatea fenomenului (abandonului școlar) decât dacă mergi la fața locului

Dramaturg și regizor, Alexandra Felseghi  este unul dintre cei șase rezidenți din cadrul proiectului ”Culese din Rural. Rezidențe de documentare și scriere” derulat de către Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și co-finanțat de AFCN. În cadrul proiectului, Alexandra Felseghi a petrecut o lună de zile în satul Lechința din județul Bistrița-Năsăud, timp în care a documentat abandonul școlar din localitate, un fenomen prezent mai ales în spațiul rural. Despre rezidența în Lechința ne povestește chiar Alexandra Felseghi, punctând experiențele căpătate în timpul derulării proiectului și felul în care se schimbă percepția celui care propune o temă și o documentează apoi în teren.

Reporter: De ce ați ales comunitatea rurală în care ați făcut cercetarea de teren și tema cercetării?

Alexandra Felseghi: Nu știu dacă eu am ales-o sau ea m-a ales. Mă interesa foarte mult să fac o cercetare de teren pe tema abandonului școlar din mediul rural. Mai ales după perioada pandemiei, procentul celor care părăsesc școala înainte de încheierea unui ciclu de învățământ a crescut drastic. Când am aflat că am fost „alocată” zonei Lechința am început să mă interesez mai îndeaproape de specificul acestei comunități. Așa am aflat că două școli din satele comunei urmează să-și schimbe destinația inițială, din cauza lipsei de copii. Ce mi s-a părut interesant e faptul că cele două clădiri ar urma să se transforme în capelă mortuară, respectiv adăpost de persoane vârstnice – ceea ce, cred eu, ar putea fi aproape o metaforă la starea actuală a nației: un loc care obișnuia să te pregătească pentru intrarea în viață, acum te pregătește pentru ieșirea din ea.

Reporter: Care a fost prima impresie despre comunitatea cu care ați intrat în contact?

Alexandra Felseghi: Când am ajuns, nu știam foarte multe despre comunitatea din Lechința. Mă refer la istoria locului. Cele câteva informații pe care le-am găsit pe net nu te prea ajută să-ți formezi o opinie foarte clară. De exemplu, primul lucru pe care l-am aflat a fost că până în anii celui de-al doilea război mondial, Lechința avea o comunitate foarte numeroasă de sași. Și această comunitate a fost foarte importantă în structurarea multor aspecte ale vieții lechințene. Astăzi, urmele sașilor se mai pot observa doar prin ruinele școlilor, bisericilor și a câtorva case ce și-au păstrat arhitectura tradițională. Dar, cred eu, a rămas un strat istoric important pe care se bazează specificul acestei comunități.

Reporter: Pe parcursul cercetării vi s-a schimbat perspectiva inițială legată de tematica propusă?

Alexandra Felseghi: Într-un fel, da. Dar pentru mine, cel mai important lucru este flexibilitatea atunci când fac o cercetare de teren: să pot să descopăr perspective și elemente noi, nu neapărat să-mi confirm niște presupuneri cu care am pornit de acasă. În timpul cercetării a început să mă atragă povestea acestor școli abandonate din lipsa populației școlare. Și-atunci, în mod normal, am insistat pe ele: pentru că nu sunt niște simple locuri, ci spațiul unor experiențe, al formării unor oameni. În mare, ele tot o poveste de abandon spun, doar că cercetarea m-a făcut să lărgesc înțelesul acestui termen.

Reporter: Ați întâmpinat greutăți în cercetarea de teren?

Alexandra Felseghi: Nu am avut dificultăți. Oamenii au fost destul de deschiși și prietenoși.

Reporter: Povestiți-ne cel mai interesant moment din perioada cercetării în teren.

Alexandra Felseghi: Au fost multe momente interesante, care au ajuns parte a textului rezultat în urma rezidenței. Aș povesti, însă, de momente sensibile. Primul care îmi vine acum în minte este ziua în care în fața bisericii din Lechința ne-am întâlnit cu o familie tânără cu trei copii. Erau într-o căruță de lemn și împărțeau o plăcintă cu brânză. L-au rugat pe Vlad, fotograful cu care eram pe teren, să le facă o poză. În timp ce-i fotografia, am stat puțin de vorbă: erau, într-adevăr, foarte tineri, nu terminaseră școala, dar și-ar fi dorit ca cei trei copii ai lor să meargă să învețe, pentru o viață mai bună. Le-am promis că le vom printa fotografiile. N-aveau telefon și n-am stabilit niciun loc de întâlnire, ca și când rezultatul n-ar fi contat atât de mult pentru ei, ci doar ideea de a fi fotografiați de cineva. N-am primit, deci, niciun reper clar. Ne-am ținut, totuși, de cuvânt și-am printat fotografiile în Bistrița, „în cazul în care...”. Trebuie să recunosc: sunt cele mai expresive portrete pe care le-am văzut în ultima vreme (pe de-o parte, meritul lui Vlad, pe de altă parte, meritul „subiecților” imortalizați în imagini). În dimineața în care am plecat spre casă, plicul cu poze era pe bordul mașinii. Când eram aproape de ieșirea din Lechința, am zis să mai încercăm, totuși, să-i găsim. Am făcut, deci, un ocol și ne-am dus „la simț”, vorba lui Vlad. El simțea că era ziua în care ne vom reîntâlni. Din ziua aia, am început și eu să ofer mai mult credit celui de-al șaselea simț, pentru că ne-a dus exact unde voiam să ajungem. Tatăl familiei ne-a ieșit în cale. Am oprit mașina, i-am dat fotografiile, pe care le-a primit bulversat. Aproape i-au dat lacrimile de emoție când le-a văzut, căci nu se aștepta ca niște străini pe care i-a întâlnit o singură dată să-și țină promisiunea făcută. Am pornit mai departe, și-l vedeam în oglinda retrovizoare: un om singur pe drum, într-o duminică dimineața, privind hipnotizat primele fotografii ale familiei lui.

Reporter: Ce s-a schimbat în percepția ta vizavi de lumea rurală cercetată, după rezidență? Cum v-a ajutat proiectul ”Culese din Rural” și care au fost efectele acestuia asupra dumneavoastră, ca beneficiari ai rezidențelor?

Alexandra Felseghi: Am să încerc să-ți răspund la ambele întrebări, pentru că mi se pare că ele se leagă. Am ajuns să cred că e o lume destul de complexă, pe care poți să o înțelegi în profunzime doar dacă intri în contact direct cu ea. Și mai cred că, prin studierea unor cazuri particulare și corelarea lor cu altele asemănătoare, îți poți face o idee mai clară despre un fenomen social sau antropologic. Pentru că, îmbătrânirea și depopularea satelor nu are loc doar în Lechința, ci peste tot în România, iar acest lucru atrage după sine efecte din ce în ce mai grave. Acest lucru îl știm cu toții, îl aflăm din presă, din studii, de peste tot, însă nu poți să conștientizezi gravitatea fenomenului decât dacă mergi... la fața locului. Și aici cred că m-a ajutat contextul rezidenței „Culese din Rural” – să ies din lumea mea pentru o vreme.

Textul scris de Alexandra Felseghi în urma rezidenței de documentare și scriere din Lechința va face parte dintr-un volum, alături de textele celorlalți cinci rezidenți din proiect. Volumul va beneficia de două lansări cu public, la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița și la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău.

Parteneri: Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, Decât o Revistă, Scena9, Echinox, Revista Steaua

Parteneri media din Sălaj: Graiul Sălajului, Magazin Sălăjean, Reporter Pur și Simplu, Sportul Sălăjean, Transilvania TV.

Parteneri media din Bistrița-Năsăud: Observator BN, Bistrițeanul.

Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

Foto credit: Vlad Braga