Alexandru Cristian Miloş: Femei şi vampirism (trioda)

 

1

Ai fost şi eşti demon ce suge

Din seva bărbătească – forţă,

Masca ce-o porţi, pe faţă-ţi curge

O neagră, vampiristă torţă!

 

666 îţi este coroana de carne,

Porţi între coapse un ocean plin de vapoare,

Hipnotică, şerpească – privirea ta adoarme

Pe rând – soţi şi amanţi în lumea care moare!

 

Prin sâni-ţi albi şi tari, semeţe falsuri şi bani

Tu, fariseică făptură, înger căzut în oră, în largul neant,

Ai fost şi eşti demon ce scoate aur din stirpe de golani

De aceea, azi, îţi zic „critica raţiunii pure” – eu – noul Imannuel Kant!

 

2

Dezbrăcată, despuiată şi întinsă pe-o lopată

Trupu-ţi de sirenă cântă fals şi muritor,

O, Eva, izgonită din Paradis –ai a mărului artă

Mereu mă electrocutezi venusian, umed pe munte, fulgerător!

 

Deasupra cerul ne priveşte ironic şi absent

Înlănţuiţi cum piesa de teatru o  jucăm,

S-a transformat pământul în patul tău dement

Vezi, din dragoste iese moartea, în haina ei ne îmbrăcăm.

 

Ne-ai injectat veninul desfrânării, desfătării,

Ca un vampir – roşu de sânge ne-ai mâncat, uitat,

Pe fesele tale e scris lipsă de zări, muritoare poveri

O viaţă de om, tot căutându-ţi sufletul, trupul ţi-am cartografiat!

 

3

În iadul senin al penetrării joase-înalte,

Deschide cu genunchi-ţi albi şi moi o lume,

Primeşte-mă, femeie, în tine cu sevele-mi prea plate,

Iubeşte-mă fierbinte şi înalţă-mă pe culme!

 

Vibrezi în mine căutându-mi ceasul

Când toate se opresc şi devenim absenţi -

Îţi muşc urechea ca să-ţi descopăr pasul

Curenţi de viaţă şi de strigăt, dezinhibaţi şi prea frecvenţi!

 

Iubito, lasă-mă să fug din tine

Ca un romantic prinţ amnezic, sideral, sfios

M-am hamletizat ca într-un lanţ de clementine

Am devenit un om-păianjen, ce te iubeşte fioros!

 

4

O târâtură verde, şerpuind prin lumi

Tu porţi inel, eu, azi a timpului pălărie,

Noaptea, tu duci bărbaţii pe-ale extazului culmi

Dar după moarte – nimeni, nimeni nu o să te mai ştie!

 

Roabă păcatului şi simţurilor treze

Sub anteriu – sângele tău e un armăsar focos,

Cine din Purgatoriu în Rai să te salveze?

Pe străzile modernităţii cum mergi cu capu-n jos!

 

Femeie-vampir ce violezi bărbaţii celeşti

De atâtea mii de ani şi n-ai dat socoteală,

Vine o vreme a judecăţii, jos vei fi dată din caleşti,

Vai, oarbo, dezbrăcată de orişice morală!

 

5

Pe patul voluptăţii eşti nimfa care geme

Ne contopim de-atâta dor şi stres,

Adami şi Eve – uniţi cu siderale creme –

Femeie, pentru noi, mereu, un eres neînţeles!

 

Din baia fierbinte în care te scalzi

Îţi culeg solzii cornoşi de reptilă,

Eşti o întrebare terestră ce arzi

Un pântec de naşteri, o prelungire de sânge, utilă!

 

Uterul tău musculos ne înghite

Precum în Univers o gaură neagră

Icnetele tale sunt cărţi răsfoite, citite

Din el numai prin moarte ne scapă!

 

6

Mişcă-te, femeie, mişcă-te bine, cu spor

Din spate, goală te privesc, pe la spate te simt,

Deodată auzim, amândoi al îngerilor cor

Şi împreună ne eliberăm de-un lipicios absint!

 

Tu spui, atunci, că mă iubeşti

Dar peste un minut, ce-ai spus ai şi uitat

Cumperi o expoziţie cu goi bărbaţi, îi creşti

Tu satisfaci şi apoi îi arunci hrană vie la peşti!

 

Ciclul trupului tău e de cimpanzeu, nu de zeu

Într-o închisoare a timpului suntem arestaţi

Hibrizi impuri, femeie, mă eliberez din lanţul tău –

Lanţ muritor la gâtul nemuritorilor celeşti bărbaţi!

 

7

Adio, deci, femeie – îţi scrie un eremit

Divina comedie terestră e-n finalk

Ridică-te din genunchii preacurviei, suflet cinstit

Viaţa e o lege divină şi nu orgii în ritm de carnaval!

 

Acum minciuna-ţi este far, de când eşti posedată

De cei doi şerpi şi demoni reci, străini,

Alungă-i din tine prin a cerului poartă

Şi nu mai inventa instinctuale vini!

 

Din animal revenită iar o divină călătoare

Tu cercetează stelele cu mintea şi sufletul trezit,

Curăţă lumea omului de fiinţe muritoare

Din lumea paralelă înspre trezirea ta, noi am zburat şi am venit!