Alexandru Daraban: Malpraxisul CCR-ului – între eroare de interpretare și criză de legitimitate

Curtea Constituțională a României (CCR) ar trebui să reprezinte garantul supremației Constituției și una dintre cele mai importante instituții ale statului de drept. Rolul său este de a veghea la respectarea principiilor constituționale, de a arbitra conflictele dintre autoritățile publice și de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor. În acest context, ideea de „malpraxis” al CCR capătă o încărcătură gravă, sugerând existența unor erori majore, a unor interpretări discutabile sau chiar a unor decizii care pot afecta echilibrul democratic.

Conceptul de malpraxis este asociat, în mod obișnuit, domeniului medical sau juridic și presupune exercitarea defectuoasă a atribuțiilor profesionale, cu consecințe negative semnificative. Aplicat Curții Constituționale, termenul nu are o consacrare juridică formală, dar poate fi utilizat în sens metaforic pentru a descrie situațiile în care deciziile sale sunt percepute ca fiind arbitrare, insuficient motivate sau influențate de factori politici.

Una dintre principalele critici aduse CCR de-a lungul timpului vizează politizarea instituției. Judecătorii constituționali sunt numiți de Președinte, Senat și Camera Deputaților, ceea ce poate crea suspiciuni privind imparțialitatea lor. Deși, odată numiți, aceștia ar trebui să fie independenți, percepția publică este adesea afectată de contextul politic al desemnării. În momentul în care deciziile Curții coincid constant cu interesele unei anumite majorități politice, apare riscul erodării încrederii în instituție.

Un alt aspect relevant este modul de interpretare a Constituției. CCR nu se limitează la aplicarea mecanică a textului constituțional, ci realizează interpretări care pot avea un caracter evolutiv sau extensiv. Deși această practică este legitimă într-un sistem constituțional modern, ea devine problematică atunci când pare să depășească litera și spiritul Constituției. O motivare insuficientă sau contradictorie poate genera impresia de arbitrar și poate alimenta ideea de „malpraxis constituțional”.

Consecințele unor astfel de percepții sunt serioase. CCR nu dispune de forță executivă proprie; autoritatea sa derivă exclusiv din legitimitatea juridică și morală a deciziilor sale. Dacă această legitimitate este pusă sub semnul întrebării, întreaga arhitectură a statului de drept poate fi afectată. Încrederea publicului în instituțiile democratice este esențială, iar o Curte percepută ca partizană riscă să devină un factor de instabilitate.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că CCR funcționează într-un mediu politic tensionat, fiind adesea chemată să soluționeze conflicte cu miză majoră. Criticile la adresa sa pot proveni și din nemulțumirea actorilor politici afectați de deciziile pronunțate. Într-o democrație consolidată, dezbaterea asupra hotărârilor Curții este firească, însă aceasta trebuie să rămână în limitele respectului instituțional.

În concluzie, „malpraxisul CCR-ului” nu este un concept juridic propriu-zis, ci o expresie a nemulțumirilor și controverselor generate de anumite decizii ale Curții Constituționale. Pentru a preveni astfel de percepții, este esențială consolidarea transparenței, a coerenței motivărilor și a independenței reale a judecătorilor constituționali. Doar astfel CCR își poate menține rolul de arbitru imparțial și garant autentic al ordinii constituționale.