Andrei Marga: Trei falsificări privind statul actual

După 2004, din nefericire, România a rupt cu proiectul unei reforme cuprinzătoare care să includă nu numai economia, ci și statul, cu componentele sale și, desigur, comportamentul politic.Nenumăratele încălcări ale Constituției, oprirea democratizării, reluarea „tehnicilor” anilor treizeci, înțelegerea funcțiilor ca proprietăți sunt probe.

Efectele în societate sunt dintre cele mai grave. Ele încep cu deturnarea instituțiilor, trec prin confuzionarea valorilor și prăbușirea de performanțe și culminează acum cu comercializarea de ființe umane. Mă scutește de detalieri constatarea lui Victor Hagea, renumitul artist plastic de la München: “În primul rând eu am intuit, încă de timpuriu, degradarea spirituală, morală și materială care azi a atins o stare acută în România, și văzând cu luciditate această tristă realitate, în dinamica ei nefastă, am refuzat de a mă face părtaș la ea” (interviu luat de Ani Bradea, în “Tribuna”, Cluj-Napoca, 16-30 septembrie 2019, p.25).

Ca să ne dăm seama de ruptură amintesc doar trei repere.

Nu altcineva decât Spiru Haret, un liberal, dar unul cultivat și responsabil, scria: „Înțelepciunea celor care au fundat regimul constituțional urmărea un mare și frumos ideal. Ei voiau ca toate forțele vii ale națiunii să fie chemate pe rând a aduce contingentul lor de muncă, de pricepere, de devotament, pentru binele țării. Ei voiau ca, după ce vor aduce materiale și idei noi la clădirea edificiului, alții să ordoneze, să desăvârșească lucrarea. Dar nici unuia nu i-a putut trece prin minte că dualismul constituțional va putea vreodată să devină dualismul binelui și al răului, al onestității și al imoralității” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare.Ro., București, 2009-2010, vol.VIII, p.231).  Pluralismul exclude, așadar, împărțirea cetățenilor și partidelor în buni și răi, cum se practică astăzi organizat. Când rivalul politic este demonizat, democrația a dispărut.

Cei care au conceput schimbările din anii nouăzeci din Europa Centrală și Răsăriteană (Guillermo O’Donnell, Philipp C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, 1986) au avertizat că mijloacele construirii unei democrații sunt altele decât mijloacele demantelării unui regim autoritar. Pierd țările care folosesc mijloacele luptei cu un astfel de regim dincoace de momentul răsturnării! Preocuparea de reducere a drepturilor unor cetățeni va întrece, în acele țări, cum se vede bine și în România ultimilor cincisprezece ani, efortul de democratizare. Altfel spus, democratizarea nu poate începe decât cu democrație.

Cel care a gândit trecerea de la socialism la capitalism (Janos Kornai, The Road to a Free Economy, 1990)  spunea că scopul privatizării nu este schimbarea în orice chip și cu orice preț a proprietății. Scopul este găsirea unui proprietar mai bun, nu vânzarea oricum, cum se înțelege și astăzi  de către decidenți al României. Iar pentru a ține sub control pericolele la care privatizarea este, la rândul ei, expusă – speculanții, indisciplina financiară, netransparența etc. – și pentru a valorifica activele agonisite, este nevoie de stat capabil să fructifice oportunitățile, adică stat cu decidenți pricepuți și integri, care servesc interesul public.

Așa stând lucrurile, pentru decomunizarea reală a României era importantă, firește, asumarea țintei, decomunizarea efectivă, dar și calea pe care se ea se face. Nu au dat nicăieri rezultate durabile decât democratizările.  Rivalul politic trebuie învins la votul curat al cetățenilor, nu cu justiția instrumentată. Schimbările nu sunt scop în sine, ci rezolvări ce ameliorează. Peste toate, nu iataganul instituțiilor de forță, ci argumentele mai bune sunt semnul civilizației.

România are, la rândul ei, Constituție care prevede expresis verbis “stat de drept democratic și social”. Aceasta s-a și bucurat de sprijinul celor mai mulți cetățeni. După 1989, nu a existat de fapt opoziție la stat de drept și integrare euroatlantică.

Nu sunt nici astăzi persoane mature în România care să vrea comunism. Nimeni nu vrea în afara Europei și a culturii ei. Dificultățile și neajunsurile actuale ale României nu vin din vreo opoziție la stat de drept și valori europene, cum pretind, bătând câmpii, noii propagandiști. O asemenea opoziție nu există. 

Nu există nici “asalt la adresa justiției”, cum declară tot felul de diletanți, ci o critică îndreptățită, căci justiția din România este una dintre cele mai retardate de pe continent. Spune destul faptul că nici o țară nu-și lasă cetățenii la mâna justiției carpatice. Sau că imigranții plâng dacă nimeresc în România actuală! Sau că mai mulți români decât oricând emigrează!

Dificultățile și neajunsurile României zilelor noastre vin în fapt din obstrucția cu nu contează care mijloc, legal și ilegal, european și neeuropean, la orice efort  de a democratiza până la capăt statul actual. O obstrucție datorată unei grupări de carieriști, cu formare civică și juridică pe apucate, care se bat cu cărămida în piept că doar ei reprezintă statul de drept și integrarea europeană. Ei îi pictează pe ceilalți ca opoziție la valori europene pentru a se prezenta pe sine ca “salvatori”.

Este vorba, la drept vorbind, de o demagogie, căci acei carieriști nu sunt pregătiți nici pentru stat de drept nici pentru Europa. Unii, cum spun consilierii, nici nu înțeleg noțiunile Constituției, pe care au jurat. Au și încălcat, de altfel, legea, în mod repetat. Tocmai ei se opuneau reformelor proeuropene când România le începea. Tocmai ei confundă Uniunea Europeană cu ceea ce au ei în cap. Nu mai insist asupra faptului că nici unul nu a dat undeva vreo analiză!

Această demagogie are, din nefericire, trecere, căci instrumentează  deocamdată, ca nicăieri în Europa, instituțiile de forță (servicii secrete, justiție, etc.). Organizată acum în jurul președintelui, ea este cea care postulează lupta cu o opoziție inexistentă la statul de drept și Europa. O postulează ascunzând faptul fundamental că “statul de drept democratic”, prevăzut de Constituție, nu are cum să se oprească la ceea ce este în fața ochilor: “statul de drept” abuziv  și anacronic al unei afaceri în fond private.

Bunăoară, președintele actual al României vorbește pe unde nimerește de o țară coruptă și incapabilă. Iar unele publicații, din țară și din afara ei, distribuie imaginea unei populații de rătăciți, fără idei sănătoase, care nu ar accepta stat de drept și integrare în valori europene. Ca să percepem unde s-a ajuns, este destul să menționez că, deunăzi, lucrători la firme clujene întrebau de ce președintele vorbește cetățenilor ca unor idioți care nu văd fapte și nu sunt în stare să judece!

Place sau nu, în România de după 2004 s-a confirmat teorema Stendhal-Thomas Mann. Când la decizii ajung cei mai de jos (“die Untersten”, cum se exprima plastic romancierul german!), mai cu seamă sub aspect civic și moral, societățile plătesc din greu. Abuzurile, nedreptățile, neputința sunt costurile!

Așa cum spun analizele economice recente, țara noastră a înregistrat rateuri în procesele mari ale epocii: privatizarea, accesarea fondurilor europene și înfruntarea globalizării. România nu atingea nici în 2018 producția agregată din 1989. Abia 52% din resursele europene accesate se regăsesc azi în capitalul ei fix, după ce absorbția a rămas relativ mică. În competițiile erei globalizării, România se prezintă predominant cu munci de joasă calificare.

Rateurile nu au venit din neant. Ele sunt efectul deturnării instituțiilor create după 1989 de către cei care au ajuns să decidă. De aceea, România are Constituție, în mare ca celelalte țări din regiune, dar rezultate diferite. Nu avem aici spațiul pentru a detalia corelația, dar un adevăr se impune: se ratează implacabil obiective vitale când desfigurezi statul de drept democratic.

Spus fără ocolișuri, în România actuală se întrețin cel puțin trei falsuri. Din falsificări trăiesc persoane și partide întregi, care, îl loc să lase societatea să se democratizeze, instituie lupta cu o opoziție inexistentă la statul de drept și Europa.

Trei fapte sunt incontestabile. Desecurizarea statului nu a reușit, cel puțin deocamdată, iar noua Securitate împiedică și ea democratizarea, ca și cea veche. Justiția este la fel de instrumentată, chiar dacă alții sunt păpușarii. Democrația este desfigurată mai nou prin mecanisme tipice anilor treizeci.

În pofida așteptărilor, securismul, sau controlarea statului de către servicii ce-și extind ilegitim aria de operare, nu a dispărut. Bunăoară, România are mai multe servicii secrete decât orice alt stat din Europa comunitară. Bugetul cunoscut al acestora se apropie de bugetul unor puteri cu aspirații globale, precum Franța. România are cel mai mare efectiv de securiști la suta de mii de locuitori. Legislația ei este permisivă pentru acțiunea Securității în aproape toate sferele vieții. Meritocrația este nimicită în fașă de intervenția noii Securități în selecții de decidenți – președinți și directori, rectori, demnitari de diferite ranguri, chiar de prim miniștri și președinți de țară.

Mai nou, după multe indicii, Securitatea înființează partide. Și mai nou, se colonizează universități. Cazurile “Babes-Bolyai” și “Universitatea de Vest” sunt mai cunoscute – unde, pe canalul “studiilor de securitate”, în înțeles geopolitic, s-a ajuns iarăși, înșelător și cu conlucrarea unor istorici și politologi, la aservirea securistă a facultăților.

Ironie a istoriei, mulți țărăniști erau convinși că cei care au fost membri de partid înainte de 1989 nu ar depăși orizontul societății  controlate. Azi se vede mai clar ca oricând că tocmai din decidenți ce pretind cu emfază că nu au avut tangență cu comunismul a ieșit în România cel mai securist stat din ultimele decenii.

Sunt nenumărate și indiciile că, dincolo de pălăvrăgeală,  justiția din România este tot dependentă, încât deciziile ei nu merită încredere necondiționată. Nu ai, de pildă, cum să lauzi lupta contra corupției, câtă vreme corupția, mare, mijlocie și mică, s-a extins în anii din urmă.

Pregătirea juridică a multor magistrați lasă de dorit, iar cazuri precum Baia de Aramă, Caracal, care pot fi regăsite oriunde în țară, lasă să se vadă nivelul lamentabil al înțelegerii dreptului. Nu are rost să aduci vorba de “neliniștea etică”, pe care o discută magistrații germani, sau de “etica îndoielii”, ce-i preocupă pe cei italieni, sau de scrupulozitatea sentinței din America, căci vorbești adesea la pereți!

Desemnarea celor care au servit persoana președintelui ca șefi la Procuratură și Înalta Curte și protocoalele secrete de cooperare procurori-judecători-servicii secrete, au devenit emblema justiției actuale. Reluarea condamnărilor politice o completează.

Culmea “mobilizării” ilegale, la noi unii procurori vor să facă ei legile. Plagiatori, cu pregătire precară, șlefuită în sufragerii, crame, case conspirative și care au șantajat magistrați, sunt aplaudați, ca la nimeni. Cum să ai încredere în justiție când destui procurori se opun la funcționarea secției căreia, în sfârșit, cetățenii îi pot semnala nedreptăți comise în justiție?

Faptele impun mai mult decât circumspecție în ceea ce privește democrația din România de azi. Aceasta a devenit,  în ultimul deceniu și jumătate, și mai firavă.

Să ne gândim, de pildă, la șirul de interpretări ca la nimeni ale Constituției, care duc la aberația sistemului prezidențial și la inițiativele de mucava ale acestuia. Iar când ajung președinți persoane care nu au nici cultură și nici buna credință a democratului (“nu voi înceta să combat ceea ce tu susții, dar nu voi precupeți nimic ca tu să ai posibilitatea să-ți susții opinia!”), ies, cum se vede, enormități. Cum sunt, de exemplu, falsificarea de alegeri, alegeri cu numărare militarizată a voturilor, referendumuri suprapuse, pentru înșelare, cu orice alt scrutin și pe întrebări atât de confuze, încât nu le pricepe nici de cel care le-a formulat, și delirul desemnărilor unipersonale. Iar reluarea pieselor de mult compromise ale anilor treizeci – cultivarea urii față de opoziție (se pare că mai este doar un pas până la a cere, precum în anii treizeci, ca rivalii politici să plece din țară!); apelul la “mișcarea” străzii ca sursă de drept; întreținerea “statului paralel”; exaltarea respectării  legii, după ce s-a asigurat servitutea justiției; disprețuirea înțelegerii cu “niște evrei” (poate și cu “niște români”!); desconsiderarea religiei ca “ceață”, ce nu obligă la nimic. Acestea, dar și altele, atestă cât de adânc este divorțul de reforma cuprinzătoare la care se aspira în anii nouăzeci.

România are nevoie vitală de desecurizarea societății, de justiție demnă de încredere și de democrație curată. Dar calea ce permite a le atinge este exact opusul regimului de azi. Este vorba de calea unei democratizări ce lasă loc drepturilor inalienabile, meritocrației  și dezbaterii argumentative.

Mulți oameni de bună credință spun că asemenea carieriști au susținere din afara țării. Nu sunt de această părere, chiar dacă îi știu motivele.  Ca argument, amintesc, deocamdată, doar un curent în SUA și Germania care anunță schimbarea.

Un analist dintr-un comandament continental al armatei americane (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) argumentează că unii dintre cei care trec în ochii oficialilor occidentali drept parteneri de cooperare, fiindcă au fost „aleși” acasă, se ocupă doar de interese personale și comit acte cleptocratice. Nu odată, „beneficiile” corupției endemice se împart între „contributori” externi și decidenți interni. Aceștia din urmă au ajuns să ocupe funcții cheie în stat și le-au “canibalizat”, încât asistăm la tratarea funcțiilor ca proprietăți și la folosirea lor în interes privat.

Sarah Chayes pledează pentru schimbarea strategiei occidentale, după ce teoreticieni din Ungaria și Bulgaria au și cerut-o, de altfel, răspicat. S-a comis, argumentează analista americană, „eroarea clasică” (p.24), constând în aceea că Occidentul s-a adresat unor persoane și grupuri din țările pe care voia să le sprijine, dar a întreținut prea puțin contactul cu restul societății. S-a creat astfel o situație în care  state întregi sunt măcinate și slăbite „datorită împrejurării că modelul de acțiune dezvoltat de conducerea acelor state nu are de a face cu guvernarea unei țări. Acesta este însă remarcabil de eficace în atingerea obiectivului: îmbogățirea clicii conducătoare” (p.63).

O autoare germană (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp,Frankfurt am Main, 2017) a pus întrebarea deloc uzuală: “Trebuie ca statele democratice să promoveze democrația în alte părți ale lumii? Au ele această datorie?”. Ea a dezlegat-o dincoace  de două dogme ce au ocupat multe minți  – dogma că fiecare stat poate face ce vrea, dar și dogma mai nouă că ceea ce face o democrație  consacrată intervenind în treburile altei țări duce  neapărat la democrație. Autoarea propune o schimbare de optică ce merge până la a pune în discuție nu doar puterea, ci și felul în care se exercită puterea în diferite state.

Robert Kaplan însuși a arătat că Intervențiile din exterior pentru democratizare pot să distrugă democrația care există într-o țară (Was Democracy just a Moment?, în “The Atlantic”, decembrie, 1997). Ca urmare, promovarea din exterior a democrației trebuie să fie gata să schimbe strategiile și partenerii de cooperare dintr-o țară sau alta. Aceasta pentru că “promovarea din exterior a democrației trebuie să respecte fundamental dreptul la autodeterminare colectivă” (p.442) al celor asistați.

În această perspectivă, pe bună dreptate, este adusă în actualitate reflecția extraordinară a lui Horia: “Nu sclavia mă îngrijorează, cât faptul că poporul se învață cu ea”. Pentru a scăpa de sclavie, poporului trebuie, însă, să i se arate cu pricepere că deciziile sale sunt esențiale.


Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]