Andrei Moldovan: Biletele şi papagalii

Se întâmplă uneori să mi se spună sau, de cele mai multe ori, mi se dă de înţeles că publicaţia noastră ar fi o apariţie care nu face umbră în lumea presei literare, pentru că o apariţie lunară de doar patru pagini nu prea este de luat în seamă, câtă vreme avem reviste literare de zeci şi sute de pagini care duc o viaţă grea, gata-gata să se sufoce, să îşi dea duhul în lumea grea a presei culturale. De aceea, ar zice aceşti prieteni binevoitori şi grijulii pentru soarta suplimentului nostru, ar trebui să ne mulţumim cu statutul de „toleraţi” printre periodicele culturale şi să culegem cu umilinţă firimiturile care cad de la ospeţele cele mari. Adevărul este că nici nu putem să îi contrazicem în totalitate.
Amintim însă acestor „specialişti” că greutatea unei publicaţii literare nu se evaluează în kilograme precum cartofii sau slănina, atât de dragă nouă,ardelenilor, în toate anotimpurile, oricând cu ceapă, dacă trece vremea roşiilor, cum se va întâmpla curând. Nu este nevoie să privim spre alte culturi, deşi am putea să o facem, pentru că presa românească este plină de exemple la îndemâna oricui. Să luăm în seamă măcar două. Iată, „Dacia literară” (1840) a marcat existenţa unei generaţii excepţionale, cu amprente de neşters în istoria noastră modernă. Dar publicaţia lui M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi C. Negruzzi a avut doar trei apariţii.
Mai aproape de noi, Tudor Arghezi, parcă ostentativ, scotea „Bilete de papagal” (1928-1929, 1930, 1937-1938) într-un format surprinzător: „a opta parte dintr-o coală nr. 12, tip. universal, îndoit în două în lung şi prezentând patru pagini.” Ar fi cam a treia parte din spaţiul „Răsunetului cultural”. În schimb, au debutat în acea „foiţă” cu aspect mai mult decât modest, tineri care au devenit nume mari ale literaturii (l-aş numi aici doar pe Eugen Ionescu, ca să folosim cu economie spaţiul tipografic). Nu s-au sfiit să colaboreze la o astfel de „fiţuică”, parcă făcută ca pentru examenul de bacalaureat din zilele noastre, scriitori precum: Ionel Teodoreanu, M. Sadoveanu, Felix Aderca, Otilia Cazimir, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Gala Galaction, Jean Bart, Emil Botta, Max Blecher, B. Fundoianu, Gherghinescu Vania, Adrian Maniu, George Lesnea, Romulus Dianu, Ion Biberi, Radu Boureanu, G. Ivaşcu şi mulţi alţii, în cele peste cinci sute de numere apărute. Arghezi şi-a propus ca fiecare număr să fie realizat în întregime de către un singur colaborator, lucru care nu s-a prea întâmplat decât rareori. Asta nu a diminuat cu nimic rolul publicaţiei care, prin titlu, se arunca în derizoriu, cu bună ştiinţă, ca să-şi dovedească mai întâi sieşi că valorile răzbesc până la urmă şi de acolo. E de prisos să spunem că a fost o izbândă.
Voi fi pus la zid, desigur – nu fără temei! – , pentru că, lipsit de modestie, îndrăznesc să compar „Răsunetul cultural” cu asemenea celebre publicaţii. Dar cum ai putea fi convingător dacă nu aduci exemple care sunt la îndemâna oricui?! Ceea ce rămâne oricum important este faptul că suplimentul nostru are obiective foarte clare, iar atâta vreme cât ele nu vor fi trădate, cele patru pagini vor rămâne o publicaţie importantă. Mai întâi, nu promovăm în nici un chip diletantismul, provincialismul desuet, exclusivităţile de grup. Apoi, aducem în atenţie noutăţile de „şantier literar” ale autorilor din Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, demne de atenţie, şi le introducem într-un circuit mai larg oferindu-le deschidere prin intermediul colaboratorilor noştri din ţară. Avem o rubrică de comentarii profesionalizată, realizând un dialog al valorilor cu pondere pe autorii din judeţ, dar nu numai. În sfârşit, prin atenţia acordată „întâmplărilor” literare din spaţiul românesc, rămânem şi o publicaţie de atitudine. Iată de ce, aşezat pe cântar, fie şi aşa, „Răsunetul cultural” devine din ce în ce mai mult o publicaţie „cu greutate”.