Aripi astrale: Gheorghe Mizgan - note de lector

O carte este ca o casă de cuvinte, ne spune domnul Virgil Serbu Cisteianu, într-un articol scris despre poeta Elena M. Câmpan. Îmi permit să-l citez şi să duc mai departe ideea.

Coperta reprezintă peretele care găzduieşte ideile. Titlul pare sinteza conţinutului sau altă faţetă a cărţii.

Simbioza dintre copertă şi conţinut reprezintă conlucrarea dintre idei, cuvinte şi aspectul exterior. Ea poate fi benefică în multe sensuri.

Am primit de curând o carte: „Aripi astrale”, scrisă de poetul Gheorghe Mizgan. De la distanţă mi-a sărit în ochi frumuseţea copertei, simbol al eleganţei şi armoniei dintre culori. Fondul copertei oglindeşte zidul curţii în care se află casa autorului, un zid colorat în nuanţe de griuri deschise şi pe care se văd doar două pietre de un portocaliu moderat, ca o rază de soare, care încălzeşte aspectul zisului. În punctul central al primei coperte vedem o pictură a autorului, care este un artist cu multiple valenţe. Pictura am numit-o eu „Tunelul timpului”, deoarece reprezintă în nuanţe de albastru un fel de vertij care la bază susţine o carte deschisă. Pe măsura înaintării în adâncime, vedem plutind câteva cărţi, ca o promisiune poetică de viitor. Albastrul e culoarea cerului şi a speranţei în conlucrarea viitoare cu muzele.

Portretul de pe coperta a II-a, realizat de fiul poetului, este măreţ. Aceeaşi eleganţă exprimată în culori, sobrietate, văzută nu precum o întindere, ci ca o selecţie rafinată a mijloacelor de exprimare. Fotografia fiind luată de jos în sus dă personajului amploare. E concepţia urmaşului inteligent despre înaintaşul nobil, ocrotitor?

Cartea, expresie a trăirilor omului-poet, dă primatul dragostei, care la G.M. este blândă, ocrotitoare, învăluită în mister, bunătate şi iluminare sufletească. Poetul vorbeşte din cer către cea lăsată în viaţă: „Dincolo/ vreau să devin vântul care/ în clipe de disperare/ să-ţi învălui trupul/într-o boreală mângâiere;/ Şi dacă-ţi va fi frig,/ am să-ţi aduc/ din depărtări crâmpeie/ de brize mediteraneene/ cu care să te-nvălui,/ urmându-ţi paşii/ pe drumul terestru” (Dincolo).

De aici, oare, aripi astrale?

Să fie urmele unei suferinţe fizice de care s-a vindecat prin voinţă şi credinţă? Acelaşi gând al trecerii în ceruri îl găsim în poezia „Înnoptare”: „Se lasă întunericul din cer/ Ca o maramă tot mai dens ţesută,/ O lacrimă, într-un adânc mister,/ Se-ntruchipează-n stea necunoscută”.

Cu trecerea anilor, banul are altă identitate decât în zori: „Odată cu trecerea anilor/ Dina zeilor înţelepciune,/ Nouă măsură vom da banilor,/ Adesea cu gândul la închinăciune/ După ce-am împlinit de-atâtea ori/ Confortul dorit, el nu mai are,/ Înspre amurg comparativ cu-n zori,/ Pentru noi, identică valoare” (Cu trecerea anilor).

Clipe de iluminare apar şi-n iubire, ca oaze verzi într-un deşert: „Pe sub corola diafană a lumii/ Înălţătoare imnuri se-mpletesc/ Purtând în slavă clipele genunii/ Potirul fericirii-l străjuiesc/ Din el se-adapă mrejele iubirii,/ Prin creştet tainic, inundând fiinţa,/ Zvâcniri de lavă-n culmea împlinirii, / În trupuri se coboară biruinţa” (Ultima clipă).

Iubirea e un sentiment nobil: „…Lumii să se adreseze/ Iubirea sfântă, altfel vom fi goi” (De Sfântul Valentin).

La cumpăna vieţii, poetul a dobândit o notorietate socială şi are adesea preocupări cetăţeneşti: solidaritatea, toleranţa, comportamentul în grup, exprimat prin relaţia de la om la om, ca stil comportamental, relaţia în cuplul conjugal, toate atestând aceeaşi nobleţe caracterială a unui spirit superior dobândit prin ereditate, dar şi prin educaţie. Obsesia tămăduirii prin dragoste revine în „Mesaj de viitor” şi „Tămăduind”.

În prefaţa volumului, scrisă de reputatul scriitor, domnul profesor Vasile Găurean, notează:

„Cu neputinţă să nu remarcăm prezenţa unui acelaşi substantiv (aripi) în cele două titluri ale domniei sale, sugestie a unei game întregi de conotaţii posibile, între care şi optimismul funciar al autorului, o stare benefică, pregnant pozitivă de elanuri, unde melancoliile sunt, în mod obişnuit, exilate”. Iată clipe de seninătate izvorâte din vizitarea locurilor încărcate de istorie şi artă străveche („Veneţie”, „Venim”, „Miraj veneţian”, „Piaţa San Marco” etc.). Iată un citat din ultima poezie: „Printre porumbeii blânzi/ Oameni vin din depărtări/ Dornici, poate chiar flămânzi,/ De mister şi de visări”.

Plăcută şi stimulatoare este şi modalitatea de a cugeta asupra enigmelor din univers (Păreri), dar şi privind şugubăţ asupra firii poetului în „Sufletul poetului”: „Evantai de sentimente,/ Chiar prudente,/ Se răsfrâng în curcubeu/ Dând cupolei poleirea/ Şi zidirea/ Mai călcând pe-un scarabeu”.

Închizând filele cărţii, putem uşor contura un portret spiritual al poetului, care, cu inteligenţă, calm, resemnare, dar şi uneori răzvrătire, punctează clipe trecătoare de bucurii şi dureri, caracteristice trecerii prin timp.

Un câştig în arta exprimării se vede faţă de volumul „Cameleonul cu aripi”, printr-o sublimă alăturare estetică a vocabulelor: „Se agaţă ziua-n cuiul zămislirii/ Corole albe cerul îşi îmbracă,/ Bat clopotele în turnul mănăstirii,/ S-apleacă teiul, vântul ca să treacă” (Înnoptare).

Volumul „Aripi astrale” este un dar minunat făcut cititorului şi care povesteşte (ca-n pictura de pe copertă) că vor urma şi altele, tot mai frumoase, deoarece poetul se află la „Vârsta poeziei”, într-o evoluţie ascendentă.