Aurel Ghiba: FAUST - pro si contra

          Aflat într-o zi din vara acestui an pe pietonalul din Bistrița am avut deosebita plăcere de a mă întâlni după cațiva ani, cu un bun prieten de-al meu din tinerețe, fost profesor titular din Bistrița Bârgăului-Pustă, cum se numea atunci, timp în care eu eram suplinitor la școala din Colibița coordonată de cea amintită mai sus. Cu acest prilej ne-am derulat, la o cafea lungă, multe din amintirile tinereții noastre. Știind faptul că el era „șoarecele de bibliotecă” a Fabricii de cherestea din respectiva localitate (care azi nu mai există) unde bibliotecar era profesorul de filosofie Parasca, amator incurabil de țuică fiartă cu „săcăre”, care ii dădea impuls să explice pe limba cititorilor, atâția câți erau, din tainele filosofiei clasice fiind mare fan a lui Aristofan-bufon, l-am întrebat, printre altele, dacă și ce mai citește, la o vârstă atât de „fragedă” (are 75 de ani, față de mine care am 80 de ani), când o lectură bună te ține în viață. „Citesc, îmi spune el, povești strănepoților mei, mai bine-zis citeam, că sătui de ele au trecut toți pe online”. Pentru că în urmă cu câteva luni (cele de iarnă) tocmai terminasem de citit „Faust” de Goethe,  l-am întrebat dacă a citit și el respectiva lectură și dacă a citit-o să-mi spună ce părere are despre aceasta. Mi-a răspuns oarecum iritat (din cauza berii, cred) că a început să o citească cu mulți ani în urmă, când era încă la catedră, însă nu a terminat-o de citit digerând doar acel „Prolog în cer”, pe care, de fapt, nu l-a digerat, refuzând să mai citească fiind supărat foarte tare de dialogul dintre Dumnezeu și Mefisto „fost subordonat”, dialog prin care i se dă dezlegare „acestui diavol în acțiunile lui de distrugere a lui Faust. Acest lucru m-a făcut să nu mai vreau să aud de Faust și de persoanele care îl însoțesc, câte zile am să le mai traiesc pe acest pământ. Nu-s eu un mare credincios, omule! Nu știu, însă cred că toate personajele lui Goethe, înafară de cele celeste, sunt scăpate din cea mai mare casă de nebuni a existenței umane de la Renaștere încoace.”

          Ne-am despărțit în cele din urmă în speranța că ne vom reîntâlni înaintea căderii cortinei propriilor tragedii, gândindu-mă că cea mai frumoasă poveste a antichității este acea cutie a Pandorei în care s-a cuibărit speranța. Ajuns acasă, am analizat îndelung dialogul cu bunul meu prieten din tinerețe, puțin cinic pe tema Faust, găndindu-mă că o tragedie bine scrisă și cu efecte emoționale, trebuie să cuprindă și o valoare educativă solidă, deosebită, fixată puternic în subconștinent, pentru că orice formă de manifestare a oricărei arte, nu se ocupă de adevăr, care înspăimâintă omul, ci de efecte. Însuși Goethe în cartea sa „Poezie și adevăr” scrisă în tinerețe spune: „Tema cea mai superioară a oricărei arte este de a produce iluzia unei relități superioare”. În ce priveste poemul Faust este rodul unei acumulări creatoare, simbolizând cucerirea sensurilor supreme ale vieții, întruchipate în activitate și creație. Operă dramatică, epică, lirică și satirică totodată, Faust abolește prejudecata purității genurilor literare, dând o extremă libertate de manifestare expresiei poetice goetheene. Dacă în alte scrieri Mefisto, acest personaj lugubru , ia tot felul de metamorfoze, în opera lui Goethe el este în același timp diavol medieval, Don Juan luciferic și destin antic. Autorul poemului a transformat acest personaj medieval într-un simbol metafizic. Pentru ca omenirea să nu adoarmă, așa cum a făcut-o de secole, într-o pace înșelătoare și fără vlagă, aflată mereu pradă a unor rele istorice precum lipsa, nevoia, vina și grija, personalizate în poemul goethean, Mefisto primește de la Dumnezeu îngăduința de a juca în lume rolul de neliniște fecundă și creatoare (Prolog în cer). Dar după întâlnirea cu Dumnezeu, acesta mirat oarecum de clemența oferită de fostul lui șef ceresc până la izgonirea lui în fundul iadului pentru nesupunere, acum cinic, își râde în barbă: „Din când în când eu pe bătrânul bucuros îl văd/Și mă feresc s-o rup cu dânsul dușmănește./ E prea drăguț din partea unui mare domn,/ Cu dracul însuși să vorbească atăt de omenește/”. Din acel moment se va desfășura intreaga tragedie a lui Faust, cel care nu a reușit sa traiască din plin o parte a vieții lui din tinerețe rămânând în acest fel o ființă incompletă, pe jumatate ireală, care se pierdea într-o căutare malefică, zadarnică ale căror scopuri nu se realizau niciodată. Nu mai era ispitit să răspundă la provocarea vieții, dispus să încerce calea răului dar și a binelui. Aceasta latură a înconștientului a dorit Mefisto să o trezească și s-o lumineze. El își afla în acest fel locul în evoluția progresivă ca unul din factorii esențiali, deși negativ, al devenirii. Dar viziunea armonioasă a acestui progres scapă inteligenței sale limitate, crezănd că duce oamenii spre damnațiune însă la capătul aventurilor pe drumul cărora a pornit, aceștia descoperă mântuirea. Mistificatorul este la rândul lui mistificat. După moartea lui Faust, în zgomotul lemurilor care-i sapă mormântul, corul de îngeri coboară cu cântări care îl înmoaie până și pe Mefisto pentru câteva clipe doar, dar destul ca sufletul lui Faust luat de către aceștia să urce în înaltul cerului spre lumina veșnică, sub privirea deznădăjduită a lui Mefisto, rămas cu lemurii lui în eternul întunerec unde îi era locul.

         În încheiere nu pot să nu-mi dau puțin cu părerea și asupra problemei care l-a frământat (din păcate) pe marele om de cultură Lucian Blaga în acțiunea deosebit de complexă de traducere a marelui poem goetheean, reieșită din postfața acestuia care însoțește volumul tradus. El s-a referit la predecesorii săi care s-au încumetat să purceadă la complicata muncă de traducere a unei lucrări de asemenea dimensiuni în limba română, având în vedere complexitatea limbii germane față de limbile romanice. Am ramas neplăcut surprins despre aprecierile dure, să nu le spun altfel, privind efortuirle pe care le-au depus in traducerea, chiar fragmentată a operei lui Goethe. Primii trecuți prin furcile caudine au fost Ion Gorun și I.U.Soricu, care au tradus prima parte a poemului, apreciind la Soricu, cel care „nu reușește niciodată niciuna din semnificațiile adânci ale operei, banalizănd totul cu versul său când găunos, când dulceag. El este lipsit de cele mai elementare cunoștințe ale limbii germane. Gorun a tradus cinstit (?) dar nu este poet”. Pe Macedonski nici macar nu-l amintește deloc. În ce-l privește pe ST.O. Iosif, care a tradus „Prolog în cer” spune despre el că „arată frumos, dar a încercat o poezie uneori prea gravă pentru puterile sale.” (De specificat că acesta din urmă a tradus mult din Schiller, Heine și Lenau). Marele avantaj al lui Blaga era acela că o mare parte din viața sa a trăit-o în mediul intelectual al marilor personalități de cultură germană. Aproape toate studiile sale le-a făcutn limba germană. Era un filogerman din cap până în picioare. Putea să se rețină de la astfel de aprecieri la adresa unor conaționali colegi de breaslă care au trăit și creat într-un mediu cultural pur românesc.