Aurel Pop: PLOUĂ

Început de decembrie

O ploaie măruntă şi rece biciuia crengile cenuşii, dezgolite de frunze ale copacilor şi la acest început de decembrie. Pe cer pluteau sumbri, nori vineţi de frig întruchipaţi în creaturi dezlânate, fără vreun sens.
Un vânt subţire şi iute frigea degetele, faţa şi urechile. De cătai cu privirea deasupra pădurilor, vedeai cum pluteşte dezolarea neagră a vremurilor de sfârşit. Pământul era tăvălit de turme de oi, care mai râvneau ultimele resurse de vegetaţie înaintea viscolului.
Precum nişte candelabre zvelte, brazii îşi înălţau coroana verdelui veşnic, nepăsători, tăcuţi şi solemni, asemeni lumânărilor ce licăresc pe morminte. Râuri de nămol şi zloata îşi croiau cale, şiroind pe drumurile desfundate, altă dată purtând paşii fetelor hăulind, în căutarea florilor de primăvară.
De pe coama dealului se dezgoleau caverne adâncite în trupul pământului, precum nişte răni puroind. Pe marginea lor tremurau în neştire, spinii cu ţepii dezgoliţi, rezistând cu greu încercării de a fi smulşi de către uraganul ce se înteţea cu fiecare clipă.
Câteva frunze răzleţe zdrenţuiau în bătaia vânturilor, negăsind loc de a curge spre pământ din cauza desişului crescut în jurul spinilor ascuţiţi. Gândul te făcea să cauţi înspre cotloane călduroase şi primitoare menite să te ocrotească de iarna rece care începe să-şi arate colţii.
În minte încă mai atârnau miresmele fructelor coapte din toamnă ce se găseau în ascunzişuri ferite de frig, pregătite de cu vreme de fiecare gospodar. Doar zăpada întârzia să vină pentru a acoperi cu mantia-i albă, toate rănile făcute pământului.
Ploaia se înteţi, lovind oblic şi cadenţat în acoperişurile din tablă înnegrită de vreme, şiroind din streaşină precum lacrimile deznădăjduite a unei copile părăsite.
În livadă pomii fructiferi tremurau aliniaţi sub vânt, scuturându-şi trupurile umede, cu câteva frunze verzi de vâsc crescute ca un smoc de păr pe un cap chel. Fire înalte de iarbă uscată unduiau plângăcioase, ţintuite de rădăcini, în dorinţa zadarnică de a căuta adăpost în faţa vicisitudinilor naturii. Câţiva ţărani înfriguraţi şi uzi până la piele, mânau căruţe încărcate cu vreascuri salvatoare în faţa frigului neîmblânzit, care-i luase prin surprindere şi în acest an, aşa cum se întâmplă cu omul sărac, ce n-are parte nici de linişte nici de îndestulare şi nici de minte.
O cruce la capăt de hotar sălăşluia, zgulită de frig, atât în calea credincioşilor cât şi în calea tâlharilor. Dinspre codrii mohorâţi se abătea o ceaţă lăptoasă ascunzând sub poala ei fiarele înfometate purtate în căutarea de jertfe.
Dar iată că ninge! Cu fulgi mari şi denşi, asemenea unei ploi de stele învăluind în mister necuprinsul!
Sub un rug, câteva vrăbiuţe se ciondănesc iritate, scormonind cu ciocurile în zăpadă. Câteva surate zăceau deja înţepenite, cu gheruţele îndreptate spre cer, nebăgate în seamă, chiar ignorate.
Oare păsările nu cunosc sensul morţii, sau nu le preocupă acest mister?
Norii din lână se scămoşau peste livezi şi păduri. Întinderea devenea albă, complet imaculată, precum o coală de hârtie nescrisă întinsă peste o bucată de pâine cu dulceaţă pusă de merinde unui copil sărman, să-i ţină de foame până după sfârşitul orelor de şcoală. Oare nu de foame fug copiii necăjiţi de la cursuri? Sau poate fug de sărăcie.
Însă atunci când eşti copil parcă sărăcia nu contează aproape deloc. Poate doar puţin când eşti jignit despre peticul din genunchi sau coate, despre ghetele scâlciate şi oricând cu două- trei numere mai mari sau despre căciula de blană cu fundul spart. Însă mai mulţi sunt cei peticiţi, chiar mult mai mulţi decât cei cu ţinuta impecabilă, care stau deoparte faţă de microbii sărmanilor.