Binele ca necesitate

Mândria l-a pus pe Adam să aleagă cunoașterea individualistă rațională și obiectuală a realității, aplicând-o și în problema binelui. Însă binele și însăși existența, în afara comuniunii cu Subiectul divin și cu subiectele umane, au un caracter dubios și de aici și cunoașterea binelui este dubioasă. Datorită mândriei sale Adam a vrut să hotărască de la sine ce este bine și ce există, și astfel binele și existența sunt reduse la starea lor de obiecte care pot să stea în limitele rațiunii îngustate și mândre ale individului singular, ele fiind adaptate plăcerilor și intereselor de moment și strict egoiste. Este însă limpede că binele și existența se cunosc și se experiază deplin în relațiile de iubire cu celelalte subiecte. Trebuie să-l asculți cu atenție și afecțiune și pe celălalt și să descoperi alte puncte de vedere, să vezi ce așteaptă el de la tine. Binele stă în faptul de a fi unul pentru celălalt izvor de comuniune, de noutate, de iubire. Când comunici cu altul și el cu tine, răul nu mai este rău, pentru că răul este copleșit în comuniune, însă binele impus altuia fără să-l iubești, nu mai este bine. Un bine nu există, sau dacă existră este repede trecător dacă este experiat în izolare individuală. Răspunsul celuilalt la necesitatea ta de iubire și răspunsul tău la necesitatea lui, este binele autentic care rezultă din cunoașterea adevărată, cunoașterea în comuniune.

         Creștinismul învață dacă eu mă iau doar după rațiunea proprie când hotărăsc ce este bine pentru celălalt și pentru mine, folosesc rațiunea mea în mod egoist și astfel părăsesc adevărul și binele. În acest caz eu fortific propria existență din comuniunea cu celălalt. Izvorul binelui este doar iubirea sau comuniunea în libertate, iubire care întărește existența celor doi în comun. Creștinismul învață că doar cel care slujește se mântuiește. Doar prin rațiunea mea nu pot să slujesc binelui meu și al altuia, ci trebuie să consult și rațiunea lui, pentru că fiecare pornește de la alte împrejurări concrete, oricum binele ultim se lămurește în dialog cu acela. Eu nu trebuie să supun rațiunii individualiste binele, ci, din contra, supun rațiunea individualistă binelui, eu supun iubirii rațiunea.

         Un bine pe care-l concepem doar ca profit individual de la natură este un bine inferior, egoist, trupesc, nu este un bine adevărat pentru că nu dezvoltă pe individ spre omul personal. Binele se realizează doar din exercițiul unei responsabilități, sau când împlinim unele datorii față de alte persoane care au nevoie de ajutorul nostru pentru a se putea dezvolta, cum și noi avem nevoie de ajutorul lor. Binele se manifestă prin mijlocirea naturii în fapte ale unora pentru alții, fructele naturii trebuie prelucrate și date și altora, nu folosite de unii în mod egoist. Dacă eu aș impune altora un bine doar pe baza rațiunii mele, acest bine n-ar avea nici o putere transformatoare. Binele iradiază extrem de puternic și neîntrerupt din partea Persoanei supreme, care este binele suprem din veșnicie.

         Creatura conștientă a refuzat încă din rai adevărata realitate a binelui dat de Persoana care face tot binele, alegând un bine fals al plăcerii egoiste, stoarsă naturii, respingând de la bun început comuniunea ca bine adevărat, pentru un bine fals. Criteriul prin care a apreciat binele n-a fost axat pe cererea de iubire a celuilalt și-n special al Persoanei care face tot binele, ci a fost pofta egoistă folosind egoist rațiunea pentru a justifica egoistele pofte. Punând rațiunea și munca în slujba egoismului, rațiunea aceasta a servit luptei și dezbinării, nu armoniei, fiecare a vrut să-l domine pe celălalt, sărăcindu-se spiritual, neluând în considerare părerile celorlalți și folosindu-se de natura sensibilă fără muncă, având aceste roade prin munca altora. Sărăcia spiritului a adus slăbirea și moartea lui, cu efecte directe asupra coruperii naturii și moartea fizică. Creatura conștientă s-a redus la sine însăși ca realitate centrală, în mijlocul unei lumi nelibere și inconștiente, nu s-a mai înțeles nici pe sine însăși fără o oarbă pornire spre satisfacții biologice.

         Lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni, viața noastră este un dar al lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru a realiza un dialog progresiv în iubire cu noi oamenii. Lumea în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu, arată că ea nu este ultima și absoluta realitate. Este necesară pentru om, nu doar că are trebuință să-i fie dată, ci și pentru că are trebuință de ea ca să o dăruiască, la rândul lui, pentru creșterea lui spirituală. Omul se folosește de ea și prin faptul că o dăruiește la rândul lui, făcând binele.

         Forța binelui nu se poate exercita fizic, ci spiritual, prin aceea că o persoană își face simțită bunătatea asupra altuia, faptul că omul tinde spre bine, arată că Dumnezeu Cel personal își face simțită într-un fel tainic bunătatea în firea omenească. Numai tendința spre bine dă existenței noastre un sens. Categoria binelui domină în mod absolut ființa creată conștientă, ceea ce dovedește că binele este legat prin fire de existență. Omul trebuie să înainteze pe calea binelui pentru că astfel înaintează spre Dumnezeu, iar binele nu are hotar, pentru că nici Dumnezeu nu are hotar.