Bistriţeni, onorate auorităţi! Să ajutăm un mare poet!

„Valoarea unui om se socoteşte prin capacitatea de a înţelege suferinţele celorlalţi”

(Ioan Alexandru)

Timpul cerne valorile, păstrând totdeauna ceea ce este autentic. Şi totuşi, deşi activitatea unui poet precum este basarabeanul (prin părinţi)Alexandru Cristian-Miloş este departe de a fi încheiată, putem afirma cu certitudine că despre el va continua să se vorbească (tardiv poate) în oraşul nostru, unde s-a născut. Dar şi mai mult în literatura română şi chiar în plan european.

Un indicator sigur pentru a evalua o voce literară este ansamblul de teme abordat de acesta. O intruziune novatoare în câmpul tematicii unui timp dat conferă şansa unei afirmări grabnice. Dacă aceasta se face cu forţa unui talent autentic, atunci putem recunoaşte dacă avem o valoare literară certă sau nu. (Lirica sentimental-confesivă este –de pildă- un everest urcat de prea multă lume spre a pretinde să faci revoluţie apolinică.) Nu sunt criterii pe care să le instituţionalizez eu, ci au fost direcţii de valorificare pentru critici literari precum Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, spre a nu intra în campusul criticii literare europene.

(Cât despre receptarea publicului, să fie cu iertare, dar acesta contează puţin. Marin Preda a scris vreme de aproape trei decenii, fiind apreciat superlativ de critica literară, dar puţin gustat de cititori. Abia prin anii‚’70 ai secolului trecut, publicul a început „să se prindă” că este contemporan cu un mare talent literar şi să stea la coadă ca să poată citi „Delirul”, „Viaţa ca o pradă” sau „Cel mai iubit dintre pământeni”.)

Alexandru Cristian-Miloş este extrem de cunoscut peste hotare, din Japonia până spre Statele Unite, în Europa cu deosebire şi ar trebui două pagini să înşir societăţile literare care-l socotesc membru de onoare, titlurile, volumele apărute în ţări nordice, în Germania, Marea Britanie, Cehia, Polonia etc. Nu pentru ochii săi albaştri, văluriţi de o uşoară melancolie, ci pentru noutatea surprinzătoare a tematicii şi talentului cu care îl certifică muzele eliconice. Domnia sa este un cosmopoet, un enciclopedist al acestei vremi, la fel cum pentru epocile lor au fost Pindar, Lucian din Samosata, Lucreţiu, Pliniu cel Bătrân (pentru antici), Michelangelo, ca gen, respectând inerentele proporţii. Îmbină adică poezia şi cunoaşterea ştiinţifică. Fără o asemenea îmbinare nu s-ar fi scris în literatura română „La steaua”, „Luceafărul” sau călinesciana „Laudă lucrurilor”. Poezia lui Cristian Miloş este consonantă cu perioada părăsirii leagănului terestru de către omenire printr-un şir de performanţe ştiinţifice uluitoare, ce ţin tot mai mult de SF. Ei bine, bistriţeanul este omul acestei vremi şi pentru aceasta el aduce ceva absolut nou, fiindcă se alătură efortului planetar de a ieşi din solitudinea leagănului terestru. De aceea, ca şi Giordano Bruno, Miloş ar putea spune cu mare îndreptăţire: „Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui.” Chiar dacă domnia sa face din ştiinţă şi cognitivitate un idol, această scădere nu va impieta valorizarea efortului literar.

Creionând (ca profesor) elevilor existenţa zbuciumată a unui van Gogh, Eminescu, Rimbaud, Verlaine, Dante, Eminescu, Luchian, Radu Petrescu (dacă vrem!)- elevii erau uluiţi de incredibila indiferenţă a contemporanilor faţă de aceste spirite mari, silite a vieţui înfruntând toate vicisitudinile. E drept, suferinţa face din cărbune diamantul scânteietor, dar indiferenţa noastră rămâne impardonabilă. Poetul bistriţean putea fi altfel, e drept, dar dacă este precum este, pentru ce nu s-ar afla un post la o bibliotecă judeţeană, la un muzeu aşijdererea, la un alt for cultural, din moment ce lui Coşbuc i s-a creat un post ministerial, iar americanii i-au găsit faimisului boxer Cassius Clay o... catedră universitară de poezie?

Prmăria municipiului Bistriţa(dl. Primar cu deosebire, consilierii) prin felurite şi notabile aşezăminte se preocupă impresionant de cei sărmani ai urbei şi chiar să rezolve unele probleme endemice(cerşetoria etc.) a încercat ceva, dar se vede că soluţia nu a ţinut pentru mult timp. No comment...

Desigur că mulţi poeţi se zbat la „vâsla vieţii” şi nu le e uşor. Din belşugul existenţei noastre a multora, să privim măcar compasional, dacă altceva nu putem face, cu vibraţia inimii, cum ne învăţa Sf Grigore de Nyssa. Să nu fim generoşi ca bogatul făţarnic din butadă (care ieşind cu un paner baro de bunătăţi- şampanie, mezeluri, caşcavale, plăcinte( poate de la la Kaufland!)- văzu în parcarea ecologică un bătrânel care culegea iarbă şi o vâra într-un săculeţ. Şi din când în când mai şi mânca câte-un smotocel.

-Ce faci, omule? se miră peste poate bogătaşul.

- Domnule, mănânc, dar duc şi acasă, fiindcă am doi copii...

-Ei, să veniţi la mine la masă. Uite, veniţi la nr. cutare şi cutare...

- Da, domnule, dar copiii aceştia sunt mari, au soţii şi nepoţi...

-Ei şi ce? Haideţi cu toţii! Am în spatele vilei un teren mare cu iarbă şi în două ceasuri o terminaţi.)

La sfârşit de veacuri, la înfricoşata Judecată, un criteriu fundamental după care vom fi judecaţi va fi caritatea, mila faţă de cei năpăstuiţi ai lumii. Creatorul ne putea face boieri pe toţi, dar în viforul cu care se rotesc binele şi răul suntem verificaţi cu incredibilă intensitate ce fel de fiinţe suntem, ce inimă am avut în acest veac învolburat.