Brațele părintești

În Mimesis, o carte ce a rămas reprezentativă pentru interpretarea realității cu ajutorul reprezentării literare sau al „imitării”, filologul și esteticianul german Erich Auerbach pune în comparație, în primul eseu, „Cicatricea lui Ulise”, două tipuri de texte diametral opuse: textul poemelor homerice și textul biblic. Plecând chiar de la episodul recunoașterii lui Ulise de către bătrâna lui îngrijitoare, Euricleea, după o cicatrice de pe pulpa piciorului, Auerbach demonstrează apăsat că textul poemelor homerice este un text care nu cunoaște fundalul, care nu lasă nimic nespus sau confuz, care reprezintă „fenomenele perfect rotunjite, palpabile și vizibile în toate părțile lor componente, precis determinate în ceea ce privește relațiile lor spațiale și temporale”[1]. Aceeași situație se observă și în cazul proceselor interioare, al emoțiilor, gândurilor și sentimentelor de tot felul: „nici din ele nu este voie să rămână ceva ascuns sau neexprimat. Oamenii lui Homer își dezvăluie fără nicio rezervă simțămintele intime, și chiar expresia pasiunilor cunoaște o ordine; ceea ce nu spun cu glas tare altora, își mărturisesc în sinea lor, încât cititorul află despre ei totul”[2].

Nu la fel stau lucrurile cu textul biblic. Aidoma unui aisberg ce rămâne în mare parte imersat, textul biblic este (mai) important prin ceea ce nu spune, prin ceea ce se ascunde în spatele literei și care trebuie descifrat hermeneutic. Interpretarea deține locul de onoare, dar nu interpretarea pur subiectivă, autonomă, a rațiunii discursive a omului, ci interpretarea inspirată și ghidată de sus, interpretarea rațiunii iluminate de credință. De vreme ce textul biblic însuși este inspirat, de vreme ce autorul prim al acestuia nu este omul-scrib, ci Logosul Divin – indescifrabil în esența Sa divină, însă cunoscut în măsura în care Se descoperă pe Sine – exegeza însăși a textului necesită iluminarea harului. Mai mult, această exegeză este potențial inepuizabilă, de vreme ce Logosul Însuși este infinit și inepuizabil. Tezaurul exegetic crește și sporește continuu, iar interpretările validate de Biserică, departe de a se contrazice între ele, răspund, rând pe rând, provocărilor cu care se confruntă aceasta în epoci diferite, în contexte diferite, în generații diferite. Iar dacă provocarea însăși este nouă, nemaiîntâlnită până atunci, exegeza însăși ia forme noi, inedite, dar congruente cu hermeneutica în duhul Tradiției Patristice.

Cu Pilda fiului risipitor ne găsim în aceeași situație: un text expediat rapid, în cuvinte puține, esențiale, ascunzând însă un nespus abisal, plin de înțelesuri, pe care hermeneutul, luminat de harul Duhului, le poate aduce la suprafață și le poate exprima în formulări pline de miez și frumos înveșmântate stilistic. Este ceea ce face și Preasfinția Sa, Părintele nostru Benedict Bistrițeanul, dăruindu-ne un buchet de zece meditații la această pildă, încadrate de „Aspecte introductive” și de o ”Concluzie”. 

Aliniindu-se unei tendințe contemporane de tâlcuire a acestei pilde[3], Preasfinția sa este uneori îndrăzneț în formularea ipotezelor și a premiselor de la care pleacă (dând, parcă, astfel, glas cutezanței specifice tinerilor, cărora li se și adresează preponderent) doar pentru a demonstra apoi validitatea concluziilor pe care le tezaurizează Biserica și care sunt puternic amprentate de ceea ce este veșnic același, adică de Adevăr. Cine s-ar fi gândit să plece în analiza relațiilor dintre părintele din pildă și copiii săi de la un posibil comportament deficitar al tatălui, care să genereze atitudini centrifuge sau ostile din partea copiilor săi? „Și totuși, nu era exclus ca și tatăl să fi avut vreo vină”, spune Preasfințitul Benedict. „Sau, cel puțin, «avem dreptul» să ne gândim la asta. Chiar și iubind, mult și necontenit, s-ar fi putut să nu fi fost în stare să-și comunice dragostea lui, să se facă înțeles, să-și arate disponibilitatea sau să intre în logica copilărească a fiilor lui”[4].  Trebuie să recunoaștem, e aici o captatio benevolentiae magistrală, care te absoarbe în lectură și care nu te slăbește nicio clipă. Și care, pe de altă parte, te poate arunca într-o meditație sănătoasă asupra modului în care ți-ai asumat tu însuți calitatea de părinte în raport cu propriii tăi copii. Se spune despre un tată care și-a educat fiul cum a știut el mai bine și care, mai apoi, a fost trădat în așteptările lui și a fost adânc rănit de comportamentul acestuia, că a căzut pe gânduri, întrebându-se: „Unde am greșit eu, ca părinte, de fiul se întoarce împotrivă-mi?” Asumarea de către părintele iubitor, din pricina iubirii, a eșecurilor fiului iubit, asumarea neîntârziată și fără limite, iar și iar, iată una din concluziile ce se desprind din lectura acestor pagini.

Consemnată doar de Sfântul Evanghelist Luca, pilda fiului risipitor este prefațată de alte două pilde rostite în același registru tematic: pilda despre oaia rătăcită și cea despre drahma pierdută. Amândouă subliniază căutarea plină de înfrigurare a proprietarilor, până ce bunurile pierdute sunt recuperate. De ce atâta îngrijorare pentru o oaie rătăcită, când ți-au mai rămas nouăzeci și nouă? E chiar atât de mare paguba? Merită riscul de a le pierde pe cele nouăzeci și nouă (de vreme ce le lași fără pază), pentru a recupera una singură? Un răspuns pe care l-am primit de la o persoană aparent fără cultură teologică prea mare m-a năucit și m-a făcut să-mi reconsider atitudinea față de textul biblic, atât de tainic, dar și de bogat în tâlcuiri amețitoare, pe de o parte, dar și față de laici, pe care adeseori noi, clericii, îi așezăm în rândul publicului care trebuie să primească și să aplaude exegezele noastre savante și subtile, ca și cum doar noi am deține monopolul asupra Revelației. Persoana pomenită mi-a răspuns cu seriozitate și fără emfază: „Da, merită să ieși în căutarea oii celei pierdute, pentru că, dintre toate cele o sută de oi, ea singură a avut inițiativă!”

Am pomenit aici acest episod, pentru că exegezele Preasfințitului Benedict la pilda fiului risipitor pun în lumină, nu o dată, tocmai consecințele amestecate (bune și rele) – atât cele din plan existențial, cât și cele din planul cunoașterii (cunoașterea lui Dumnezeu, cunoașterea de sine, cunoașterea aproapelui) – pe care le-a generat inițiativa fiului cel mic de a părăsi casa părintească și de a pleca în lume. Este această inițiativă bună? Mai mult, este această inițiativă necesară? Cu alte cuvinte, pentru a ajunge să-ți iubești părintele/ Părintele cu o dragoste conștientizată, asumată, interiorizată, pe măsura dragostei părintelui/ Părintelui față de tine, este oare nevoie de înstrăinare, de părăsirea temporară a tatălui/ Tatălui, pentru a face experiența amărăciunii și a ajunge, astfel, să apreciezi mai mult ceea ce ai pierdut tocmai prin această înstrăinare? Calea spre Rai trebuie să treacă neapărat prin iad? Dacă răspunsul ar fi „da”, atunci înstrăinarea lui Adam, cea originară, ar fi fost ea însăși necesară, și toată istoria umanității nu ar fi, în fond, decât povestea fiului risipitor care caută drumul spre casă. Dar atunci cum rămâne cu fiul cel mare, cel cuminte, care nu iese din cuvântul tatălui său? Într-o formulă extrem de inspirată, Preasfinția sa spune despre tatăl din pildă că, la întoarcerea fiului cel mic, el, tatăl, este nevoit să-l învie și pe fiul cel mare, dar pe acesta, paradoxal, „din virtute”!!! Oare această înviere „din virtute” nu trădează un eșec al unei cumințenii asumate formal de fiul cel mare, tocmai pentru că, spre deosebire de fiul cel mic, el a fost lipsit de inițiativă și nu a avut curajul să înfrunte viața și să o ia în piept, chiar cu riscul unei posibile rătăciri definitive? Întrebări serioase, la care Preasfințitul Părinte Benedict răspunde fără teamă, oferindu-ne un veritabil Vademecum pentru singura călătorie care contează cu adevărat în această viață, cea spre casă/ Împărăție.

Analizată mai ales din perspectiva celor doi fii și a relației acestora cu tatăl, Pilda fiului risipitor ar putea primi și un al doilea titlu, dacă s-ar schimba reperul de evaluare, un titlu chiar mai adânc decât primul: Pilda tatălui iubitor. Cele zece meditații analizează până la detaliu formele pe care această iubire a tatălui iubitor le poate lua (îngăduință, kenoză, așteptare, răbdare, îmbrățișare, iertare etc.), dar și impulsurile și sentimentele pe care această iubire le poate genera în inimile, adeseori necoapte, ale copiilor: dor de ducă, rușine, căință, invidie, dispreț. Mesajul implicit al pildei este invitația tuturor de a deveni părinte, după chipul Părintelui Ceresc. Anevoios acest lucru, pentru că „părinția se manifestă ca autoritate a dragostei, care presupune respectarea libertății, compătimirea, dar și încrederea întru așteptarea nădejdii”[5], dar și pentru că „e grea suferința, pentru că pare de nesuportat durerea, sau de neacceptat refuzul și nerecunoștința”[6] copiilor. Purtându-ne pe căi mai mult sau mai puțin bătătorite, Preasfinția sa ne convinge că dragostea nețărmurită, chiar amenințată de suferință, este singura care dă consistență și noimă vieții.

Imaginea Tatălui din pilda fiului risipitor este întregită cu imaginea pe care ne-o dă Fiul Însuși, spânzurat pe cruce, despre Tatăl Său (Care va deveni și Tatăl nostru tocmai prin înfierea oferită prin jertfa și moartea mântuitoare a lui Iisus Hristos). Tatăl nu doar că își asumă acest risc de a-l pierde pe om printr-o alegere deliberată a omului de a se înstrăina de El, dar iubește și iartă chiar și atunci când omul devine ucigaș al Fiului Său. Înstrăinarea este anunțată prin acel strigăt care paralizează: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?”, iar iubirea și iertarea sunt declarate prin acea ultimă rugăciune care zdruncină până-n rărunchi și metamorfozează: „Părinte, iartă-le lor!”.

Pe o clădire din centrul Clujului, cineva a scris cu grafitti: „gol de tine”. Cel mai probabil, suspinul unei inimi frânte. Consecința unei iubiri omenești nestatornice, ca mai toate iubirile de acest fel. Pilda fiului risipitor ne arată, însă, că omul poate ajunge și „gol de Dumnezeu”, printr-un exercițiu imatur, în formă continuată și cronicizată, al libertății prost înțelese. Din punctul cel mai de jos al existenței sale, omul nu are decât două soluții: moartea sau învierea. Iar Preasfințitul Părintele nostru Benedict Bistrițeanul ne destăinuie și secretul acestei învieri: participarea de bună voie la dragostea Tatălui. 

Adrian Podaru

Text preluat din volumul:  † Benedict Bistrițeanul, Brațele părintești. Despre părinți și copii în Parabola Fiului risipitor, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2021 

          „Bon de mână pentru poezie” este numele celei mai recente antologii alcătuită de criticul Irina Petraş, preşedinta Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. De-a lungul lunii martie, scriitorii s-au legitimat cu un bon de mână pentru poezie, adică o foaie de hârtie pe care sunt scrise de mână fragmente din scrisul personal, dar şi o strofă din poetul preferat, nelipsind semnătura.
Antologia aduce astfel un elogiu scrisului de mână, puţini dintre noi ştiind că avem şi Ziua Internaţională a Scrisului de Mână, pe 23 ianuarie. În acelaşi timp, este şi un elogiu pentru Ziua Internaţională a Poeziei – 21 martie.
Cartea manuscriselor poeţilor, care va avea, cu siguranţă, valoare în timp, bucurându-ne de caligrafia fiecăruia în parte, poate fi consultată şi pe site-ul Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj.