Părintele Alin Cîndea: Sutașul și modelul pastoral al lui Cristos

În Evanghelia de la Matei (8,5-14), întâlnim o scenă de o profunzime tulburătoare: un sutaș roman, străin de credința poporului ales, dar plin de o credință smerită, vine la Isus și îl roagă cu o simplitate care zguduie orice teologie sofisticată: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.” Nu cere în mod expres o minune, ci doar își exprimă durerea și nădejdea. Iar Isus răspunde fără ezitare: „Venind, îl voi vindeca.”

Această atitudine a lui Isus ne descoperă o trăsătură esențială a misiunii Sale: disponibilitatea totală de a merge în întâmpinarea omului. Nu întreabă de naționalitate, de statut sau de merite; nu cere o rugăciune perfectă ori o pregătire ritualică. Răspunsul Său este spontan și plin de iubire concretă. Iată simplitatea cu care Dumnezeu pătrunde în viețile noastre, acolo unde Îi deschidem ușa.

Sutașul adaugă însă un detaliu care răstoarnă întreaga scenă și stârnește uimirea Fiului lui Dumnezeu: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul…” Este, poate, cea mai frumoasă mărturisire de credință rostită de un păgân în întreg Noul Testament. Iar Isus „se minunează”. De ce? Pentru că, acolo unde fariseii căutau semne, iar cunoscătorii Legii cereau dovezi, acest om a înțeles că iubirea și puterea divină nu au nevoie de decor sau prezență fizică – ci doar de o inimă deschisă și sinceră.

Un teolog francez afirma că „Dumnezeu nu vine să ne întâlnească în măreție, ci în vulnerabilitate. Acolo unde inima se deschide, chiar și fără să înțeleagă totul, acolo Isus vine cu tot cerul după El.” Aici stă măreția mesajului evanghelic al acestei duminici – și chemarea adresată slujitorilor Bisericii de astăzi: să nu ceară o credință perfectă, ci o inimă dispusă să primească harul.

Este, de fapt, o lecție pentru toți cei care slujesc în numele lui Cristos. Papa Francisc avertiza adesea asupra riscului de a deveni „funcționari ai sacrului”, pierzând contactul cu realitatea vieții umane. El ne reamintește: „Biserica «ce iese în lume» este comunitatea de discipoli misionari care iau inițiativa, se implică, însoțesc, dau rod și sărbătoresc. Comunitatea evanghelizatoare știe că Domnul a luat inițiativa, a precedat-o în iubire (cf. 1In 4,10) și, pentru aceasta, știe să facă primul pas, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe și să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i chema pe cei excluși.” (EG, 24)

Isus depășește toate barierele – culturale, religioase și sociale. Nu îl deranjează faptul că sutașul este roman – reprezentant al opresiunii asupra Israelului. Nu îl oprește faptul că este „păgân”. Dragostea Sa mântuitoare nu ține cont de granițele impuse de oameni. În acest sens, Papa Benedict al XVI-lea scria în Deus Caritas Est: „A iubi înseamnă a vrea binele celuilalt și a te pune în slujba acestui bine, chiar și atunci când celălalt nu e din «poporul tău».”

Pentru slujitorii de astăzi, Isus rămâne modelul unei apropieri concrete, smerite și lipsite de pretenții. Nu cere mai întâi convertirea, ci răspunde inimii care suferă și crede. Această atitudine ne invită să vedem în fiecare om nu o problemă de rezolvat, ci un suflet însetat de mântuire.

Această pagină evanghelică ne amintește că autoritatea spirituală autentică nu izvorăște din putere sau poziție, ci din credință și apropiere, și că Dumnezeu se lasă atins de o rugăciune smerită: „Doamne, nu sunt vrednic...”.