Bustul lui Miron Cristea, la Năsăud

 Ilie Miron Cristea provenea din țăranii români ai Topliței, „un popor frumos și zdravăn” cum spunea Mihai Eminescu prin 1866, dar acest popor frumos și zdravăn era văzut de maghiarul Orban Balas, ca un popor de 255 familii de iobagi români, pe cele 22 de mari proprietăți ale magnaților unguri, autointitulați baroni și grofi. Cât de ușor le-a fost românilor cu acești împilatori unguri ne spune revoluția lui Horea din 1784, ne spune revoluția din 1848-1849. Dar țăranii Topliței au trecut munții cu bani și ajutoare și chiar ca soldați în a ajuta România în Războiul de independență din 1877. Sperau ca și viața românilor ardeleni să fie mai bună, dacă România își va câștiga independența... Apoi, în 1916, când armata română a trecut Carpații în Ardeal,  pentru reîntregirea neamului, entuziasmul românilor din Toplița în care s-a născut întâiul Patriarh, era nespus de mare, dar de scurtă durată și cu prețul a peste 770 de ostași români.

Întâiul Patriarh s-a născut la 18 iulie 1868, în Toplița română, pe Mureșul Superior, în familia țăranilor Cristea, originari din zona Reghinului. Străbunicul său, Vasile Cristea a fost un brav iobag român pe moșia baronului Kemeny, ajuns birău domnesc, un logofăt curajos, dârz, în stare să-și înfrunte stăpânul, când asuprirea românilor întrecea măsura! Pentru o astfel de îndrăzneală era să-și piardă viața într-un beci al baronului Kemeny, beci în care un perete era tapetat cu „grape de coase” și piroane unde erau aruncați cei condamnați la moarte. Aici a fost ucis și mucenicul Bisericii Ortodoxe, Sava Brancovici care s-a opus calvinizării românilor ardeleni. Vasile Cristea a fost iertat pentru că iobagii români l-au amenințat pe Kemeny cu moartea, dar a fost strămutat în inima munților, în Toplița Română, unde și-a întemeiat o gospodărie trainică. Urmașul lui Vasile Cristea, era George Cristea, căsătorit cu Domnița Coman din Galații Bistriței, rudă cu prefectul lui Avram Iancu, C-tin Roman Vivu (cdt Legiunii a XII-a). George Cristea a avut 8 copii (5 fete și 3 băieți), cel mare, Ilie s-a călugărit cu numele Miron și a ajuns prin vrednicie, întâiul Patriarh al Țării. Părinții lui Elie Miron Cristea au trăit împreună 65 de ani, iar la marea trecere au fost depuși în cripta Mănăstirii Sf. Prooroc Ilie din Toplița.

După botez, copilul a crescut viguros și sănătos, călit în iernile geroase ale munților. La 6 ani (1874) era înscris la școala confesională română din Toplița, unde dovedește dragoste de învățătură și o puternică inteligență nativă. De aceea părinții i-au căutat o școală serioasă și cu dascăli renumiți. Avea 9 ani când tatăl, George Cristea îl urcă-n căruță și pornesc spre Bistrița, zona de unde era mamă-sa. Familia credea că „dacă cu limba ungurească nu poți ieși din Ungaria, cu nemțeasca te poți duce în lumea întreagă”. Așa se face că-n clasa a III-a este înscris la Gimnaziul evanghelic luteran din Bistrița și obligat să învețe o limbă pe care n-o mai auzise. Apoi își roagă tatăl să-l mute la liceul românesc din Năsăud, unde elevii trăiau țărănește iar profesorii erau eminenți. Aici învăța latina 5 ore săptămânal, greaca trei ore, limba română o învăța după poetica metrică a lui Timotei Cipariu. Activa și în Societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva”, condusă de prof. C-tin Moisil, cel care în 1881 devenea președintele Desp. ASTRA Năsăud. Prin 1876 societatea era marcată de viitorul poet George Coșbuc, ca în anii 1886-87, să fie condusă de elevul Miron Cristea. La Casina română din Năsăud urmărea piese de teatru din repertoriul lui Vasile Alecsandri (Soldații români, Prostul la însurătoare, Bărbatul gelos), Mihail Pascali (Iancu Jianu), E. Carada (Carte n-a învățat și umblă la însurat). La Gimnaziul năsăudean studia intens literatura română, istoria națională și folclorul. Patriotismul era la loc de cinste, fiecare casă năsăudeană păstra tricolorul românesc iar la serbări se cânta Deșteaptă-te, române, Pe-al nostru steag e scris unire.., în ciuda programei riguroase impuse de regimul austro-ungar. În anii petrecuți la Năsăud (1883-1887) s-a numărat mereu printre premianți, obținând în clasa a VII-a premiul I, cu 4 taleri de argint, în clasa a VIII-a – premiul I cu 6 florini. La bacalaureat s-a detașat de toți ceilalți candidați, obținând calificativul „maturo-eximio modo”. A debutat în revista școlii „Musa someșană” cu lucrarea Virtutea (1886) iar în 1887, publică în revista „Familia”, nr 33, schița „Prosit” (Sănătate, Noroc, când cineva strănută!). Tot aici la Năsăud văzuseră cu ochii lui de gimnazist cum s-a terminat edificarea Bisericii din centrul orașului (1882-1884) și apucaseră să vadă și începutul noii construcții a Gimnaziului Grăniceresc (1887 și finalizată în 1888), admirând încă de pe atunci vrednicia grănicerească a Țării Năsăudului.

Tot la Năsăud, Elie Miron Cristea și-a demonstrat pasiunea sa pentru folclorul românesc din Transilvania. Era în aprilie 1887, pe când era președinte la Societatea VRR din Gimnaziu și, la hotelul Rahova (actuala Jandarmerie), susținea conferința: Nașterea și dezvoltarea jocurilor, în genere, precum și lățirea jocurilor naționale românești (Era cea dintâi apariție în public a lui Miron Cristea) În ultima clasă fiind (a VIII-a) la Năsăud, scrie un studiu întitulat Maria Tereza, ca regină a Ungariei (1740-1780).

Finalizându-și studiile liceale la Năsăud, se înscrie în 1887 la Seminarul Teologic mitropolitan de la Sibiu unde devine președintele Societății de lectură „Andrei Șaguna”, căruia îi omagia personalitatea, spunând: „Să rugăm, deci, spiritul lui (Andrei Șaguna – n.n.) că precum în momentul de față ne-a adunat și unit pentru serbarea amintirii sale, tot așa să ne întrunească în toate întreprinderile noastre și să ne umple de iubire spre mai ușoara lor împlinire, căci scris este <când veți sta toți pentru unul și unul pentru toți, atunci și porțile infernului se vor sfărâma înaintea voastră> și atunci vom putea exclama cu poetul: „Viitor de aur țara noastră are/ Și prevăd prin secoli a ei înălțare” (Telegraful roman, nr 136-139/1889). Cât de limpede l-a înțeles Miron Cristea pe înaintemergătorul său, Andrei Șaguna, atunci când acesta a creat ASTRA, ca o Asociațiune în care toți se puteau aduna și uni, indiferent de religie, stare socială sau profesională, pentru a împlini interesul general al românilor – unitatea lor, iar anul 1918 a confirmat-o prin acțiuni pașnice, democratice, recunoscute și de Conferința de Pace de la Paris.

Tânărul Cristea se revendica un emul fidel al marelui înaintemergător Andrei Șaguna: unul din președinții Adunării de la Blaj (1848), întemeietor al ASTREI (1861), mitropolit al românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania (1864) și membru de onoare al Academiei  Române (1867). Respectul pentru Andrei Șaguna și-l manifestă în articole scrise în Telegraful roman, Tribuna, Țara noastră, Foaia Poporului…

În 1890 absolvă Institutul Teologic și obține un post de învățător la Orăștie, dar și de director al școlii în care va lucra, revigorând întreaga activitate spirituală a comunității. În concediul din vară (1891) se retrage la Toplița, lucrând la coasă și strânsul fânului. Îl intriga regimul dualist austro-ungar (1867) cu cele două legi: Legea pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria și Legea pentru naționalități, în care se promova absurdul: „.. în Ungaria există numai o națiune ungară unitară și indivizibilă”. Românii majoritari au protestat prin Pronunciamentul din 3/15 mai 1868, prin Memorandumul din 1892-1894, dar fără să poată opri politica absurdă antiromânească a ungurilor. De aceea Elie Miron Cristea se va alătura aripii tinere a PNR, alături de Iuliu Maniu, Oct. Goga, Oct. Tăslăoanu, Al. Vaida Voevod, Al. Mocioni, I.I. Russu Șirianu (membrii ai Astrei și membrii în conducerea Astrei).

Din 1891 Miron Cristea se va afla la Budapesta pentru 4 ani de studii superioare (1891-1894), timp în care publică articole prin care-i apără pe români și limba pe care ei o vorbesc. Va activa din primul an în societatea „Petru Maior”, iar ca secretar își manifesta dezamăgirea în raportul din 1891/1892 că, din 80 de studenți români, doar 39 erau membri ai Societății „Petru  Maior” !!! Anii petrecuți la Budapesta i-au prins bine, și-a luat un doctorat strălucit cu tema Viața și opera lui Mihai Eminescu… dar s-a format și ca un bun naționalist sau patriot roman (nu ura pe nimeni, promova doar drepturile românilor). Nu concepea ca românii mult mai numeroși să fie înghițiți de rasa maghiară, mult mai mică.  Așa s-a format Elie  Miron Cristea ca intellectual și personalitate românească, fiind unul dintre membrii marcanți ai Asociațiunii ASTRA, membru în România Jună (Viena, 1864), era și președintele Comitetului Studențesc de susținere a memorandiștilor unde Iuliu Maniu era vicepreședinte.

În sept. 1894 participa la Congresul Studențimii române de la Constanța, analizând situația românilor de pretutindeni. Miron Cristea prezenta situația românilor transilvăneni: „… Libertatea noastră sunt pușcăriile, în cari și azi zac cei mai iluștri bărbați ai neamului românesc… Să nu credeți a afla în noi reprezentanții unui popor desnădăjduit și istovit… Vom învinge sigur, pentru că un popor cu conștiința națională trează este totdeauna invincibil… Toți ne întoarcem acasă cu puteri oțelite, cu deciziunea fermă de a nu ceda.. până nu vom avea și noi ca și voi fericita pozițiune de a așeza și în patria noastră întrun singur standard colorile noastre românești… (Dr. Miron Cristea, Cuvântări și predici, 1928). Discursul său a provocat animozități între București și Budapesta, fiind obligat să se retragă spre Toplița prin Bacău, Piatra Neamț…

La 1 iul. 1895 primește postul de secretar arhidiecezan al Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, la Sibiu, post în care rămâne 7 ani, până în iunie 1902, când este promovat asesor consistorial. Cu un an înainte primea rangul de deacon, în 1901 pe cel de arhidiacon, iar în 1902 – asesor consistorial pe viață, an în care este tuns călugăr, cu numele de Miron (recunoștință pentru mitropolitul Miron Românul, binefăcătorul său). Înainte de 1902 îi fuseseră refuzată căsătoria cu o fată din Câmpeni-Bihor, determinându-l să abandoneze plăcerile vieții pentru totdeauna. În 1903 este hirotonit ieromonah iar în 1908 – protosirghel. Încă din 1897 era președinte al Reuniunii române de muzică, apoi, președinte sau director al Despărțământului ASTRA din Sibiu. Prin articolele sale în Telegraful Român protesta hotărât împotriva maghiarizării românilor, încuraja învățătorii satelor în opera lor de emancipare, căci Școala face omul om Și altoiul pomul pom. Suferea pentru dezbinarea dintre biserici, dar n-a împroșcat  niciodată în frații gr-catolici.

Din 1898 devenise director al ziarului Telegraful Român, organ de presă al Mitropoliei Ortodoxe  a Ardealului, înființat în 1853 de Andrei Șaguna și Aaron Florian, dezvoltând chiar o polemică cu ziarul Unirea din Blaj, pe tema uniației…; contesta icoanele nepotrivite; a susținut parastasul la un sfert de veac de la moartea lui Șaguna, transformat într-o manifestare grandioasă, patriotică a românilor ardeleni..;

Miron Cristea știa deja că Andrei Șaguna a creat ASTRA pentru ca toți românii, de religii diferite, de profesii diferite, de la săraci la bogați, de la tineri la bătrîni, atât bărbați cât și femei să aibă un panteon al solidarității prin care, acționând împreună, uniți, să poată avea reușite în emanciparea lor economică, socială, culturală. De aceea Elie Miron Cristea vedea în ASTRA cea mai importantă organizație culturală a românilor transilvăneni, în emanciparea lor națională, organizând acțiuni de anvergură care să cultive sentimente naționale. ASTRA era pentru Miron Cristea „un stâlp înfipt în pământul strămoșesc al românilor… pentru viitorul românilor…, era un reazem al naționalității… Miron Cristea era prezent la toate întrunirile luminate ale astriștilor români. Era membru al ASTREI din 1896, apoi în conducerea Despărțământului Sibiu și membru în conducerea centrală a Astrei. Activitatea sa în Astra n-a încetat niciodată. Dorea ca preoții și dascălii să fie în orice clipă răspânditori de cultura în limba română (să dăm de la noi ceea ce este bun și să preluăm de la popor ceea ce este vrednic de păstrat pentru viitor.).

A promovat învățământul românesc prin Școala de Fete, făcându-le pe tinerele românce, conștiente pentru rolul lor în viitorul nației române. Susținea idea unui teatru românesc. A fost secretar al Secțiunii de Istorie a Astrei, lansând un Apel (1904), atât din partea ASTREI cât și al Mitropoliei pentru învățători și preoți de a colecta tezaurul românesc (unelte, vase, podoabe etc); de a conserva Casa lui Avram Iancu; de a pregăti Expoziția Muzeului ASTRA din 1905; A dat un nou impuls dezvoltării culturale prin ASTRA; Participa din partea ASTREI la Expoziția națională din 1906 la București, unde a primit Ordinul „Coroana României”;  a fost ales director al Despărțământului Astra Sibiu (1905), dar și al Reuniunii române de muzică; La Despărțământul Astra Sibiu avea 159 de membri cu care făcea excursiuni culturale, ținea prelegeri, înființa biblioteci Astra, unde a predat 58 de cărți din colecția personală; În 1907 avea 237 de membri în 40 de comune..; În prelegerile Astrei era un mare orator, convingându-i pe tineri de importanța școlii, a meseriilor, susținându-i cu burse și ajutoare pe tinerii săraci iar după absolvire le căuta posturi sau locuri de muncă; Încuraja activitatea educativă în despărțăminte pentru a hrăni conștiința unei culturi naționale; A fost prezent în Blajul gr-catolic, la jubileul de 50 de ani ai Astrei (1911), unde observa: „…bisericile române s-au întrunit sub stindardul culturii naționale… Unde se adună doi sau trei români în numele culturii noastre naționale, avem o datorie sfântă să fim și noi de față, căci misiunea bisericii române nu este numai mântuirea veșnică a sufletului credincioșilor noștri… ci și mântuirea poporului nostru prin armele luminii și culturii române, dând la o parte orice fel de separatism; Cerea învățătorilor și preoților să susțină Astra: „Despărțămintul care funcționează să fie sprijinit de toți; unde-i amorțit în indiferentism să fie înviat și pus în activitate; unde nu-i nimic să se inițieze lucrările pentru o organizare și muncă nouă.” Regretă că „Eparhia noastră a arătat prea puțin interes față de scopurile mărețe ale Asociațiunii..” !!!

În 1909 este ales episcop la Caransebeș, neagreat de guvernul de la Budapesta, dar agreat de Franz Ferdinad (Viena).. Era „om tânăr, de aleasă cultură, om modern, nu suporta parvenitismul (a fi român nu trebuie să spui ci s-o dovedești cu fapte).  Îl preocupa așezămintele bisericești și culturale, mănăstirile, fundațiile culturale, disciplina preoților,  pacea, iubirea de neam și de biserică, de legea și limba românească..

În 1914 începea războiul și lumea asista neputincioasă la trimiterea dascălilor și preoțílor ardeleni pe front sau la aruncaarea lor în pușcării ca „trădători de patrie”, „spioni în slujba României”, alți 200 preoți erau deportați, mulți refugiați în România, uciși de unguri și secui… Miron Cristea ajunge la Budapesta ori la Viena, în interesul românilor, luând cuvântul chiar în Camera Magnaților din Budapesta unde cerea dreptate pentru români; Prin pastorale îi îndemna pe români la rezistență, la răbdare și speranță, mai ales în anul 1918, când Al. Vaida Voevod prezenta în Parlamentul de la Budapesta Declarația de independență a PNR sau când CNRC de la Arad transmitea manifeste pentru crearea consiliilor și gărzilor locale române în vederea preluării puterii de la administrația maghiară. Promova și principiile wilsoniene în dreptul popoarelor la autodeterminare.

Rugăciunea înălțată către Dumnezeu în ziua de 1 dec 1918 a stors lacrimi de bucurie din ochii celor de față: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit și cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: sfărâma-voi jugul de pe tine și voi rupe legăturile Tale, lărgi-voi hotarele Tale, aduna-vă-voi dintre popoare și vă voi strânge din țările unde sunteți împrăștiați, restatornici-voi judecătorii tăi ca mai înainte și sfetnicii tăi ca la început…”, rugăciune după care s-a cântat „Deșteaptă-te, române”, apoi lucrările au continuat, cu succes, finalizându-se în rezoluția Marii Uniri cu Țara Mamă… Printre vorbitori se va afla și Miron Cristea care-și începea cuvântul cu Mărită nație românească…, referindu-se la daci, la romani, la Dacia Felix (Dacia fericirii), la migrația popoarelor și divizarea și robia sub care au ajuns românii, unii sub ruși, alții sub unguri, austrieci, turci, supuși deznaționalizării… Doar familia și biserica le-au mai putut salva legea, limba, datinile…, numeroase fiind și jertfele lor pentru dreptate și libertate.

Îmbrățișându-se cu Iuliu Hossu exclama: „… fericiți voi care ați pecetluit  pe veci Unirea cu Țara Mamă… Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci, toți frații români!” (Urale, ovații, lacrimi..). Miron Cristea, Vasile Goldiș, Iuliu Hossu, Al Vaida Voevod, Caius Brediceanu duceau la București rezoluția Unirii, fiind primiți împărătește de I I C Brăteanu, C-tin Prezan, membrii Academiei, a Ligii Culturale…

În dec. 1919 este ales, în sala Ateneului din București, mitropolit primat al României iar la 1 ianuarie 1920, la palatal regal a avut loc investitura în noua funcție, prilej de a-și enunța dorințele privind viitorul Biserii Ortodoxe Române, ca ea: să-și câștige strălucirea, să devină tot mai mângâietoare, să fie ajutor pentru săraci și bolnavi, să promoveze ordinea, dreptatea, iubirea, iertarea inclusiv pentru potrivnici, să fie izvor de virtuți și idealuri, pildă de jertfire pentru mai bine, apostol dezinteresat în activitățile publice, să fie o maică iubitoare a țării întregi.., iar regele Ferdinand îi dorea din tot sufletul o lungă și rodnică activitate arhiepăstorească..

Ca mitropolit-primat începea din 1920 un bogat program de reforme: revizuirea momentelor rituale, înlocuirea calendarului Iulian cu cel Gregorian, acțiuni comune pentru întărirea monahismului oriental (scrisori către alte biserici, întruniri ecumenice..), raportul cu sectele religioase, recăsătorirea preoților văduvi… Pentru buna funcționare a Bisericii române prevedea: congrese, consfătuiri, sinoade, pastorale, sesiuni, cuvântări, dezbateri, o nouă lege și un nou statut în organizarea mitropoliilor (după modelul lui Andrei Șaguna).

În ședința Camerei, când, la 17 april 1925, s-a hotărât ridicarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei la rangul de Patriarhie, iar EL era nominalizat ca Patriarh, spunea: „Cât mă privește pe mine personal, mulțumesc prea-milostivului Dumnezeu că din simplu fiu de țăran, pe care l-a botezat un simplu cioban (Ioan Herța din Săliștea Sibiului care i-a urat atunci: „să crească mare, să fie sănătos și să se facă popă”) ce-și pășuna uriașele sale turme pe munții Moldovei, nu tocmai departe de satul meu natal, Toplița Română, m-am ridicat la cea mai înaltă treaptă bisericească la care poate să ajungă un om pământean”. De la Caransebeș, ca episcop,  ajungea la București, ca patriarch, fiind felicitat de toate bisericile orientale și toate inbstituțiile statului român… Investirea a avut loc la 1 nov 1925 la București, în sala tronului la Palatul regal, printr-o sfântă liturghie și un ceremonial adecvat în care Miron Cristea își asuma munca ce urma (Cine vrea să fie cel mai mare între voi, trebuie să fie vouă slugă), iar regele Ferdinand I se adresa cu Înalt Prea Sfințite și Prea Fericite Părinte…, urmând deplasarea la Catedrala Patriarhiei pentru un Te-Deum și citirea Decretului regal de întronare. La Camera Deputaților, pe la ora 13 avea loc agapa festivă, cu demnitari și delegați străini, iar la ora 17 la Ateneu – un concert religios cu Societatea Carmen. Seara, la Palatal Regal – un dineu de gală. A doua zi – primiri de delegați ai instituțiilor de stat și o primire la sediul Societății femeilor ortodoxe. Din a treia zi – întâlniri cu membrii Sf. Sinod și cu delegați externi. A patra zi era primit de Senat și Camera Deputaților. Era un entuziasm deosebit. Presa emitea cele mai calde articole, dar Nae Ionescu și Raoul Crăciun erau de altă părere: Biserica-i un partid politic; scaunul patriarchal este o unealtă electorală, un focar de intrigi și dezbinări, de război între frații de sânge (Epoca, 1926).

Munca patriarhului se reflectă în cele 50 de dosare din Fondul „Miron Cristea”, aparținând Arhivelor Naționale, dar și din Arhivele de la Caransebeș, Sibiu, Cluj-Napoca, Tg Mureș.. A slujit regalitatea, fiind sfătuitor de taină pentru regale Ferdinand, regina Maria; a compus textul pentru imnul regal (muzica D.V. Cucu); a compus guvernul Dictaturii regale (1938-1940); a protejat învățământul teologic; propunea un monument pentru Oct Goga..

Criza dinastică prin care Carol II renunța la tron, se rezolva legal, urmând pe tron fiul lui Carol II, minorul Mihai, cu o regență formată din Principele Nicolae, Miron Cristea, G. Buzdugan/ Ctin Sărățeanu. Criza economică era în toi.. Țărăniștii chemați la guvernare, prin Iuliu Maniu, urzesc aducerea lui Carol II în fruntea țării. Miron Cristea demisionează din Regență (7 iun 1930). În 8 iunie se forma un nou govern țărănist, cu G. Mironescu prim ministru, care anula actele ce-l opreau pe Carol II să preia puterea… Din 10/11 febr 1938 până la 6 III 1939, Miron Cristea a fost șef al Guvernului (Dictaturii regale), avându-i ca precedenți pe Gh Tătărescu și Oct. Goga. S-au impus noi prefecți, o nouă Constituție (27 II 1938).. Tabloul politic era jalnic: lupte între partied, dezordine peste tot, inflație de venetici, capușări prin greci și evrei… Carol II desființează partidele, subordonează guvernul, face o nouă reformă administrativă, crează Frontul Renașterii Naționale = partid unic, promovând răfuieli cu legionarii.. Speranța era în Patriarh, în inteligența lui care găsea soluții la orice situație dificilă.

Din martie 1939 starea lui de sănătate se agravează, îl lovește o răceală care-i afectează inima, fiindu-i recomandată de medici, o odihnă activă în Franța, la Cannes. Acolo a fost condus de ierarhi, de nepot, de membrii guvernului. S-a cazat într-o vilă, obosit de drumul lung. Tratamentul Dr Charles Laubry din Paris nu i-a priit, tușea cu sânge, având o primă criză în 6 martie 1939; Era supravegheat tot timpul de medici, inclusiv de nepoata, Emilia Antal… Le mulțumea tuturor pentru efort, inclusiv, regelui. După împărtășania cu sfintele taine, a intrat într-o somnolență prelungită, cu respirație scurtă, sacadată. Pe la orele 21,45, în prezența medicilor francezi, a nepoatei, a dr Băltăceanu și P.S. Emilian Târgovișteanul și-a dat duhul, aprinzându-i-se lumânarea… Avea 70 ani, 7 luni și 17 zile! Întreaga țară s-a umplut de durere… Au urmat funerarii naționale, cu trageri de clopot în toată țara din două în două ore. În 8 martie avea corpul îmbălsămat, îmbrăcat în odăjdii arhierești și depus întrun sicriu de măslin, în Biserica rusă din Cannes. Joi, 9 martie 1939, la ora 10 se săvârșea Sf. Liturghie cu preoți români și ruși. Fațada bisericii era acoperită cu pânză neagră și drapelul României, inclusiv peste sicriu. Mulțimea îl omagia pe dispărut în prezența ambasadorului român Gh. Tătărescu. Garda militară i-a prezentat onorul celui ce-a primit „Legiunea de Onoare”. Carul mortuar a ajuns la gară, apoi vineri, la Milano, sâmbătă la Jimbolia, unde este întâmpinat de ministru cultelor – Nicolae Zigle ș m a autorități, credincioși, preoți, soldați, corul țăranilor din Ghecea. Trenul a oprit la Timișoara, Lugoj, Caransebeș, Tn Severin, Craiova, Piatra Olt, Slatina, Pitești, București, fiind întâmpinat de prim ministrul Armand Călinescu. Din salonul gării este dus la Biserica Patriarhiei… Pe drum erau mii de oameni, 500 țărani din Toplița, toate clopotele Bucureștiului răsunau… Slujba de înmormântare o ținea I P S Nicolae Bălan al Ardealului.. Erau prezenți guvernanți, autorități, armată, 4 care cu coroane, coruri bisericești, 300 călugărițe, 2000 de preoți, vlădici în haine scumpe, mulți arhierei, episcopi, ierarhi străini.. Un car mortuar tras de 6 cai negri îl deplasa, alături fiind N. Iorga, V. Iamandi, A. Călinescu, Al. V. Voevod, G. C. Mironescu, membrii guvernului, ai corpului diplomatic, cavalerii Ordinului „M Viteazul”, reprezentanți ai cultelor, preoți din țară.. S-au făcut opriri: la Palatal regal, cu onorul gărzii.. ; la Biserica în care a slujit 20 de ani, unde, doar cei apropiați au descoperit sicriul, aranjând mitra, mătăniile, evanghelia, crucea și cârja arhierească. În ziua următoare, la primul sinod fără el, au vorbit Mitropolitul Moldovei Nicodim, Ministrul Cultelor, Nicolae Zigre, episcopul Clujului Nicolae Bălan, accentuând că provenea dintr-o familie de țărani, că a străbătut toate treptele învățământului, inclusiv cea universitară, urcând până la înalta demnitate de patriarch, că în latura politică a fost senator, prim-ministru, regent al țării, că toată viața lui a fost muncă, acțiune, frământare pentru Neam, pentru Țară, pentru Biserică.. În 12 martie avea loc prohodul de înhumare, pe o vreme mai rea, mohorâtă, devenită dintrodată senină, cu numeroși participanți, reprezentând cultele din țară… Miron Cristea reprezenta unirea sufletească a tuturor românilor împăcați între ei. Nația recunoscătoare îl considera  ca pe unul dintre întemeietorii vieții de stat și nu-l va uita niciodată… Siciriul cu soborul de preoți și norodul au înconjurat biserica cu lumânări aprinse.. În convoi era și regele Carol II. Readus în biserică este coborât în criptă unde așteaptă și azi, învierea de apoi.

 Se impune ca o datorie, pentru generațiile de azi și de mâine să fie cunoscută personalitatea celui dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și al României, activitatea sa neobosită pusă în slujba Țării, a poporului român și a Bisericii strămoșești.

Năsăudenii l-au legat definitiv de orașul lor, unde și-a finalizat studiile liceale, dând unei străzi principale numele de Miron Cristea, denumindu-și Centrul Catehetic Ortodox pentru tineret cu numele său, punându-l la loc de cinste în Galeria Liceului, cu cei 17 academicieni năsăudeni care au absolvit fostul Gimnaziu Grăniceresc, astăzi – Colegiul Național „George Coșbuc”, sau la loc de cinste în Galeria celor 21 de academicieni năsăudeni, absolvenți ai Școlilor năsăudene de altădată, galerie găzduită de Casa de Cultură „Liviu Rebreanu”, actualul sediu al ASTREI.