”Călător prin viața mea”, o cronică de familie

”- Mă Constantine, măăăă!... Hai acxasă, c-o murit moșu-to!”
Parcă și azi, după aproape 70 de ani, îi mai stăruie în urechi vestea trecerii la cele veșnice a strămoșului său, Mihăilă, pe care autorul-narator, în vârstă de doar patru ani, atunci, a apucat să-l cunoască și să-l și vadă, apoi, trecând pragul veșniciei. Și, ca un arc peste timp, ecoul:
”... c-o murit moșu-to, mă!...”
Șase generații între două repere: Moșul Mihăilă, început de poveste, și Mara, azi de cinci anișori, povestea unui nou început.
”Fire pașnică, moșul, așa cum a trăit, ror așa i-a fost și moartea, își începe povestea Elena Săsărman, autorul-narator, la care eu, un biet copil, am asistat fără voia mea. În clipa aceea eram în casă, când moșul s-a întins pe pat și nu știu ce-a făcut, că tâna a început să țipe, speriată: Tată! Tată! Și dă-i pe plâns, iar eu nu înțelegeam nimic, doar eram mirată că moșul se tot întindea și era lung cât patul. Plângând, m-am dus, trimisă de tâna, să chem un vecin, pe care l-a rugat să-i anunțe pe părinții mei, care erau la vie, în Poieni, în cealaltă parte a satului. Omul a ieșit afară, și-a dus mâinile pâlnie la gură și a strigat odată, de a vuit tot hotarul satului: ”Mă Constantine, măăă! Hai acasă, c-o murit moșu-to, mă!..”
O poveste pusă recent în pagină de carte (”Călător prin viața mea”), grație Editurii Napoca Star din Cluj, al cărei director este conjudețeanul nostru, poet la rândul său, Dinu Virgil, cu obârșii în Măgura Ilvei. Povestea satului natal, Rusu de Sus, povestea unei familii numeroase, cu șaspte copii (șase fete și un băiat), plus tâna Maria, care ”a fost pentru noi a doua mamă”, ”o femeie foarte curată și dichisită”, și ” umblată prin București”, apoi ”bonă la o grădiniță ungurească din Nușeni. Șia bine limba maghiară, dar nu avea cu cine vorbi, satul nostru fiind pur românesc în vremea aceea”.
”Constantin și Ana”, ”Satul meu, un colț de rai”, ”Vai, săraca Ana”, ”Pădurea baronului”, ”Toarla, menestrelul satului, și Sofia lui”, ”Las', că vii tu acasă”, ”Doamna Tina, patefonul și mătușa Rafilă”, ”Perceptorul Lörincz”, ”Simpaticul hornar”, ”Domnul învățător Emil Pop”, ”Toată orânduirea este de la Dumnezeu”, ”Caravana cinematografică”, ”Gostatul, șansa noastră”, ”Ani de liceu...”, ”Accidentul”, ”Victoria, eterna pelerină prin țară”, ”Unica și istorica întâlnire a fiilor satului”, ”O vizită neașteptată”, ”Ape mari, învolburate”, ”La admitere, sub linie”, ”Orașul de la Dunăre, ”În casa socrilor”, ”Farmacia nr. 45 Beclean, ”Oameni binecuvântați”, ”De la Beclean la Bistrița”, ”Năsăud, mon amour”, ”Spaimă de moarte, la coborâre”, ”Stejarii mor în picioare”, ”Ovidiu Alexandru”, ”Strada Păcii nr. 4”, ”Elena Gabriela și Ovidiu Ioan”, ”Ioan Gavril și Iustin Mihai”, ”Ioan Alexandru și Ramona”, ”Gavrilă, soțul meu”, ”Apus de soare”, sunt doar o parte dintre titlurile acestor episoade.
Că Elena Săsărman are darul spunerii/scrierii, este un lucru cert, care poate fi dovedit la tot pasul, ca să zicem așa. Ca de exemplu:
”Mergeam la casa miresei, unde așteptam mirele și alaiul, de unde porneam spre biserică. toate zilele). Fetele mai mari, cu ceterașii după ele, ”ciuiau”, strigam și eu, ca la nuntă, spre disperarea fratelui meu. Îmi făcea semne, de pe margine, să tac. Eu, nimic! Trăiam bucuria nunții.
- Las' că vii tu acasă!”
Pe parcursul celor 200 de pagini ale cărții, autoarea își evocă bunicii, părinții, pe cele cinci șurori și pe unicul lor frate, Constantin (Tinu pentru cei apropiați), cu care se afla mereu ”pe picior de război” (dar asta numai pe timp de pace, căci în urma unui accident cumplit, care i-a pus surorii sale, elevă de liceu, viața în pericol, el a alergat într-un suflet la ea la spital și i-a zis, cu lacrimi în ochi: ”Lenuță, nu fii necăjită, eu îți donez un rinichi.”) Urmează, în carte, copiii Elenei și ai lui Gavril, nepoții, preotul și dascălul satului, Dorina, fata orfană din Rusu de Sus etc., etc.,
Un loc aparte îl ocupă Gavtil, soțul autoarei, un tânăr dornic să se afirme, aflat în plină ascensiune: avocat, judecător, președinte de judecătorie și cine știe unde ar fi ajuns dacă nu l-ar fi ajutat și soția, prin post și rugăciune, căci era greu de luptat împotriva unui regim ateu și criminal de-a dreptul.
Dar, ca să scurtăm povestea, vom relata următoarea întâmplare:
”Asigurarea lemnelor de foc, ne spune autoarea, singura sursă de încălzire a locuințelor pe vremea aceea, era una din problemele care trebuia rezolvată din timp. Și care cădea în sarcina soțului meu. Își găsise un șofer experimentat și în fiecare an aduceau câte un camion de lemne direct de la munte.
Într-un an însă, era s-o pățescă rău de tot. La coborâre, pe o pantă abruptă, camionul, încărcat bine cu lemne, a rămas fără frână. Mașina prindea viteză din ce în ce mai mare și Gavrilă își vedea moartea cu ochii. Când nu se mai întrezărea nici o șansă de salvare, când totul părea pierdut, șoferul, într-un ultim efort, reuși, virând brusc spre dreapta (în partea stângă era prăpastia!), să ”înfigă” botul camionului într-un răzor înalt, evitând astfel o catastrofă!
”Ce-o fi fost asta, don‘ șofer?”, l-ar fi întrebat Gavril pe cel de la volan, după ce, cu greu, își revenise din spaima de moarte.
• ”Nu știu ce să zic, dom‘ președinte, ar fi răspuns șoferul, că mie nu mi s-a mai întâmplat așa ceva. M-a ferit Dumnezeu...”
• Se pare totuși că don′ președinte ar fi găsit singur răspunsul la întrebare, înțelegând că ar fi vorba de un mesj divin, un avertisment, mai bine zis, pe care păcătosul, din fericire, l-a recepționat corect. Și la timp. Asta cred eu. Când a ajuns acasă, Gavrilă al meu părea cu totul schimbat. Era un alt om! Din momentul acela, în familia noastră au încetat ”ostilitățile”. Îl surprindeam uneori citind, mai pe furiș, din Sfânta Scriptură, ori făcându-și cruce, pentru ca, treptat-treptat, în zilele de post să renunțe la mâncăruri de dulce. Devenise cu adevărat ”Gavrilă al meu”. Ca să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat cu el după evenimentele din decembrie 1989, când avea libertate deplină să opteze. Oricum, mie mi se împlinise visul de o viață: să am o familie autentic creștină.”
• Autoarea a fost martor și la trecerea tatălui la cele veșnice. Iată secvența:
• ”Într-o noapte, pe la ora două, un strigăt care a răsunat în toată casa m-a trezit din somn: ”Lenuță, eu mor!” Am sărit din pat și am urcat în camera lui. Stătea în picioare, în mijlocul odăii, cu mâna la inimă. ”Eu mor, Lenuță!!, a mai zis el, mai liniștit parcă. Apoi s-a urcat în pat, și-a pus mâinile pe piept...
• Pentru tata, ziua de 1 octombrie 2010 (Acoperământul Maicii Domnului) începea cu liniștea cea mare, de pe urmă...”
Să mai spunem, în încheierea acestor rânduri, că această ”cronică de familie”, cum am numit-o noi, deși e mai mult decât atât, ar merita o nouă ediție, revizuită și adăugită. E doar o propunere.