“Călător prin viaţă”: monografie a satului Sita şi reflexii personale (Ed. Mirton, 2008, Timişoara)

Cartea prietenului meu Sandu Moldovan, trimisă tocmai de la Sita, dovedeşte încă o dată că intelectualitatea satului mai trăieşte şi transmite generaţiei următoare problematica cu care se confruntă acesta pe plan socio-cultural în comunitatea umană.

Astfel, “Călător prin viaţă”, este o carte realizată într-o ţinută grafică excelentă cu ajutorul unei echipe editoriale cu origini tocmai la Sita şi stabilită la Timişoara, tocmai în Banat, unde s-au afirmat în munci responsabilă, dovadă fiind sprijinul Psh. Vasile Moldovan, dir. executiv al APFR Timişoara etc., funcţii responsabile, sprijinind apariţia cărţii.

Structurată în două părţi: 1.Monografia satului Sita şi 2.Reflexii personale, pe parcursul celor 195 de pagini pătrundem în istoria veche a unui sat transilvan, de astă dată Sita, asupra căruia dascălul Sandu Moldovan se apleacă cu dragoste şi interese, aducând la lumina zilei o istorie veche, aceasta în urma cercetării minuţioase a unor arhive, care i-au stat la îndemână. Aflăm astfel că satul este atestat documentar din anul 1576, când satele Sita, Perişor şi Târlişua sunt dăruite de voievodul Ardealului, Ştefan Bathory, lui Cristofor Bathory, întrucât Ioan şi Nicolae Farkaş, care le stăpâneau au căzut în dizgraţia domnului pentru necredinţă, lucru aflat dintr-un studiu a lui Pompei Boca, consemnat în vol. IV al Vol. “File de Istorie” (Muzeul de istorie, Bistriţa, 1976).

Interesantă mi s-a părut şi afirmarea că satul Sita era situat la limita LIMESU-LUI Provinciei Romane. Într-adevăr, aceasta înseamnă că aici era un sistem de apărare folosit de romani organizat la grădiniţele provinciilor. Săpăturile arheologice dovedesc faptul că Sita a fost situat la limita de apărare a Daciei Porolissensis, existând şi aici ca o continuare cu celelalte localităţi din zonă, turnurile de veghe şi de semnalizare a limessului de N.E., limes care se întinde între Căşei şi Năsăud, acestea fiind situate în Vârful Sitii, Capul Dealului sau Casa Uriaşului, Ponoare şi Ponorâţa (vezi M. Prahase: “Zagra o monografie posibilă”) şi (“Limesul de nord al Daciei romane” de St. Ferenczi în “File de istorie”, vol. II/1972).

În capitole bine scrise ca “Pâinea cea de toate zilele”, “Păşunatul oilor” etc. sunt aduse în faţa cititorului obiceiurile agrare, tradiţiile şi obiceiurile pastorale, portul popular, sărbătorile de peste an, Crăciunul, Învierea, precum şi Nunta şi înmormântarea sunt tratate aşa cum se cuvine, reînviind viaţa ţăranului de-a lungul anilor.

În partea a doua a cărţii: “Reflexii personale” autorul cărţii îşi face un fel de “C.V.”, trecând prin viaţă de la naştere, până “Aproape de amurg”, Sandu Moldovan făcându-şi un fel de inventar la realizărilor personale şi ale familiei sale de care este foarte mândru, aşa că nicio reţinere am pătruns în familia sa, o familie frumoasă de la ţară, unde dascălul şi ţăranul se luptă cu aceleaşi probleme pe întreg arealul de probleme pe care le are satul, ba am găsit şi câţiva prieteni cu care am fost coleg la Şcoala din Spermezeu, unde am făcut generala. Aşa mi-am reamintit de Valentin Şerban, feciorul lui Badea Ustin, cu care avusem şi eu câteva avnturi, la care se adăugase şi colegul meu de clasă, Grigore Bradea, ajuns plastician de marcă şi fratele său Teodor, toţi din păcate plecaţi în altă lume.

Dintre toţi prietenii pe care i-am găsit în cartea lui Sandu, l-am regăsit şi pe Viorel Oprea pe care l-am cunoscut când era funcţionar la Agenţia CEC din Spermezeu, fiind un veritabil pensionar al Sitei, de la care am primit, odată cu cartea, şi un grupaj de poezii, pe care le las la latitudinea redactorului de specialitate a “Răsunetului”, scriitorul Menuţ Maximinian, pe care îl rog să se aplece asupra versurilor d-lui Viorel, în semn de preţuire a locuitorilor de pe meleagurile noastre.