CÂNTECUL APEI (Cugetare)

Şi fluturii sunt liberi. În film. În piese de teatru. Chiar şi în viaţă. Efect bumerang.

Dar omul cât de tare îşi doreşte să fie liber ? Cât de tare ar putea fi el liber? Câtă libertate i-ar trebui omului ca să nu-i facă rău, doar bine ? Cine ştie ? O problemă cu multe intrări şi ieşiri rambursabile şi nerambursabile. Multe căi indulgente, generoase, reversibile. Tot atâtea feţe întoarse pe dos - aspre, severe, tragice pentru ireversibilitatea lor. Dacă ai putea şti dinainte. Ce bine ar fi. Nu, ar fi foarte rău să ştii totul dinainte.

Ar muri omul din tine şi spontaneitatea din el. Unde ar mai fi impulsul sincerităţii sau efortul de a se stăpâni, a cuceri clipa într-o viteză admisibilă, ştiind că vitezele excesive omoară în corp sau în suflet ?

Şi când se crede cel mai liber omul, îşi dă seama că a devenit robul/robotul propriilor slăbiciuni. De ce nu poate să fie frumos, dacă asta vrea ? Slab sau gras ? Mai tânăr pentru exuberanţă sau mai bătrân pentru credibilitate? Cu părul creţ sau neted ? Dacă e slab, se plictiseşte şi vrea altceva. Dacă este frumos, ar dori să fie interesant sau bogat. Dacă ar fi bogat, ar dori să fie şi mai bogat şi invidiat. Şirul variantelor continuă, omul este singura fiinţă care îşi conştientizează cine este, şi vrea să fie întotdeauna altfel. Încâlcită dorinţă. Din cauza asta nu mai apar azi nici peştişorii de aur. S-ar încurca în propriile iţe. Se subînţelege, dacă ne plictisim de alţii, de colegi, parteneri de viaţă, şefi, vecini, cum să nu ne plictisim de noi înşişi, având aceleaşi abilităţi şi metehne ştiute de noi de la facerea vremii.

Dar dacă în toiul verii într-un apus de soare, te conduce cineva în singurătatea ta pe un mal străin unde asculţi înfricoşat glasul vântului furat, vezi tăcerea peştilor care te percep din adâncuri până în adâncuri, şi nu ştii ce se întâmplă. I-ai arunca înapoi în apă, dacă i-ai avea în mână. Şi eşti convins că ţi-ar mulţumi cu nişte ochi plini de mirare. A doua şansă poate funcţiona şi pentru natură care stă despuiată la picioarele omului şi din care se înfruptă atât de pofticios oricine, inconştient de lacom, fără să fi ştiut săraca natură unde va ajunge.

În acel loc omul nu mai aspiră. A ajuns. Doar respiră. Iar fluturii ce ar mai putea dori? În barca timpului curgător visele abia trezite se înfăptuiesc. S-a împlinit minutul. Ce ar face omul dacă toate dorinţele i s-ar îndeplini în timp real ? S-ar zbate între variantele devenite direct savurabile, destinate pentru consumaţie şi comentarii de care nu ar mai avea timp. Deşi e lucru sfânt să-ţi spui părerea despre orice produs, consum sau serviciu oferit, admirat, primit sau expulzat.

Fiecare doreşte ce nu are. Fiecare visează ce doreşte, de ce e frică, ce îl preocupă. Fiecare om vrea ceea ce nu mai există, ceea ce nu a fost, ce nu va fi, deşi a trecut prea repede peste ce a fost, ceea ce ar fi dorit să devină.

Te poţi culca în barca timpului în apele serii, sentimentul va muşca din corpul fizic să înregistrezi greutatea prezentului, te deliberează de orice impunere, s-a terminat cu media şi cu loviturile sale fatale, cu infamiile expirate, inima ta e mai mare cu o intuiţie: parcă natura ţi-ar aparţine. Clipa integrată în univers, eul deliberat cotropeşte ceea ce nu e a lui. Ameţitor. Simţi că eşti în armonie cu natura, cu Dumnezeu şi cu tine.

Natura e în tine. Posezi armonia, echilibrul. La mai multe, nici fluturii nu aspiră, când doresc să fie liberi. Câteodată m-aş îngenunchia în faţa cascadelor de ape. Uneori aş ceda în faţa liniei meridiane a bărcii. M-aş apleca în faţa îmbrăţişării apei ca să simt ceea ce simte natura, în timp ce mă leagănă în muzica serii, mă alintă apa în zâmbetul vântului care curge departe, nu mai este politică, nu contează banii, se împrăştie logica, contează doar împăcarea cu tine însuţi care eşti, care vei fi indistructibil, în pace cu lumea creată de alţii şi închipuită de tine cu relativitatea actorilor dinafară şi dinăuntrul tău.