Ioan Borşa - Din umbra uitării

Ioan Borşa e cunoscut mai ales ca un membru de nădejde al Cenaclului „George Coşbuc” din Bistriţa, dar şi ca un pasionat al apiculturii. De-a lungul anilor a citit constant în cenaclu şi a publicat, cu o anume discreţie, versuri în presa bistriţeană şi în unele reviste din ţară. Poetul a rămas consecvent unei ambiţii: aceea de a ilustra formule poetice clasice. La nivel formal, îşi elaborează versurile cu grijă şi se exersează pe teme ce descind din meditaţii privind trecerea timpului, credinţa în cuvînt, visarea, străbunii sau dintr-o anumită atitudine etică sau civică. În ultimii ani, graţie generozităţii unor editori, bistriţeni sau ieşeni, s-a concentrat în direcţia apariţiilor editoriale, publicînd, la o vârstă venerabilă, mai multe cărţi.
Volumul de versuri Din umbra uitării, apărut în 2013 la Editura Tipo Moldova din Iaşi, nuanţează universul specific al poeziei lui Ioan Borşa printr-o suită de creaţii ce vizează actul poetic, originea lumii, figuri tutelare ale poeziei (Coşbuc, Eminescu), reverii, comportamente sociale ş. a. Prima piesă a volumului, care dă şi titlul acestuia, este un elogiu adus cuvîntului sacru, încărcat de credinţă, care este în măsură să stingă uitarea, în vreme ce „ceaţa-nserării” sfinţeşte „stinsele lacrimi”. Puterea cuvintelor este un poem avîntat, scris parcă pe vremea lui Heliade, un elogia al cuvintelor pline de forţă, „Când le dai drumul liber, să meargă răsfăţat” (s. n.), şi mai ales „Când în realitate tot ceea ce ne-ncântă/ Este o amăgire a dulcelui cuvânt”. Trecînd peste o anume „inocenţă” a elaborării, situaţie cu două tăişuri, aş reţine două strofe din Metaforă, unde este definită sugestiv alteritatea: „Am înţeles demersul meritoriu/ Că metaforic poţi să spui mai bine,/ Iar dacă ai ajunge-n purgatoriu/ Metafora ţi-ar şterge din suspine. // Ţí-ar spune că îţi e de-ajuns păcatul/ Cel moştenit de la Adam şi Eva, / Că-n tine poate să se nască altul/ Ce din regretul tău îşi trage seva.” (s. n.)
Titluri precum Râsul, Fericirea, De la tinereţe pîn-la bătrîneţe, Enigma unui vis, Elegie (evocarea părinţilor dispăruţi) trimit la preocupările de versificare ale autorului. Misterul naturii, peste care se suprapune misterul lumii, e ilustrat în Tablou. Reîntoarcerea muzei este o sensibilă evocare, la vîrsta senectuţii, în versuri simple, cu o curgere firească, a iubirii neîmplinite: „O lacrimă căzând nevinovată/ Din ochiul meu îndurerat şi trist/ Ar vrea să-ţi spună că eu mai exist / Şi-un semn că n-am să te uit niciodată.” Condiţia ingrată a poetului de azi e prezentată în Secol obed: „De mai credeau în scrisul lor poeţii/ La începutul timpului de-a scrie,/ Noi, fără crez, ne pierdem exegeţii/ În secolul obed de poezie”...
Zborul albastru este o poezie inspirată de pasiunea pentru albinărit, avînd ca motiv nuntirea mătcii, albina-regină, gest menit să menţină echilibrul în univers şi să asigure, în cele din urmă, existenţa planetei albastre: „Ce zumzet ca un cîntec minunat/ Se mai aude-n roiul de albină,/ Atunci cînd un fecior e-ncoronat/ Cu semnul purităţii de regină.”...
În ceea ce priveşte „regia” volumului, nu ştiu de ce autorul a aşezat titlul în ghilimele, chiar dacă acesta reproduce titlul unei poezii, care, în carte, nu e pus în ghilimele. Ediţia este bilingvă, versiunea românească a textelor fiind secondată de una în engleză, graţie prof. Cecilia Zsejki, „traducător literar autorizat”.
Ioan Borşa crede în poezia ca „giuvaer”, în care intră meditaţie, durere şi lumină. El simte cum „mă adună-n sine-i giuvaerul/ Ce-i cugetarea, lacrima şi cerul.” (v. Extaz). Într-un crez poetic – Poezia nouă -, îşi exprimă cu vehemenţă refuzul poeziei actuale, dezvăluindu-şi preferinţele: „Citesc ceva din poezia nouă?/ Asemenea gazetei de perete/ Şi-aş vrea s-o şterg pe loc cu un burete/ Dar, cum nu am, vă spun cum e şi vouă. // O, fraţilor, opriţi-vă urgia -/ Să nu îi spun altfel, că e de-ajuns/ Şi spuneţi, de aveţi ceva de spus,/ Cu ritm şi rimă, cum e poezia.” Desigur, de aici înainte pot începe o mulţime de discuţii. Mizînd pe formule şi atitudini poetice „consacrate”, lăsate în urmă de majoritatea poeţilor, poetul versifică imperturbabil, devenind şi un fel de cronicar al timpului, încrezător în ritualul său, „Cu versul depănat ca-n şezătoare, / În cugetarea lui nemuritoare.” (v. Bucuria). Ar trebui ca, uneori, să fie mai... selectiv în cadrul discursului. Versurile sale, cele mai reuşite, citite cu o anumită răbdare, degajă o duioşie caldă, instalate într-o nişă de inspiraţie pe care poezia actuală o cam ignoră.