Fotografia sufletului

Profesoara Doina Popa, originară din Făgăraş, vieţuieşte ,,de peste10 ani, pe continentul nord-american (Cornel Cotuţiu), navetând între SUA şi Canada, la cele două fiice ale sale, despărţite de canalul Detroit.

Convinsă că-şi poate fotografia prin cuvinte sufletul, ea şi-a expus ,,pozele” făcute în volumul de versuri ,,Coarda curcubeului” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010).

Poezia este pentru Doina Popa un zbor, o dezlipire de ceea ce este comun: ,,Aş vrea să zbor,/Dă-mi aripile tale!” (,,Dorinţă”); ,,să-mi crească aripi/pe trupul doborât/şi zbaterea lor/să îl ridice încet,/cu faţa spre alte zări.”(,,Cântec de toamnă”).

Dacă pentru regretatul poet târgoviştean Mihail I.Vlad, viaţa era o maşină de ocazie, pentru Doina Popa ea este comparată cu o călătorie cu trenul, în timpul căreia realul şi ficţiunea se amestecă şi intră în compoziţia fiecărui destin (,,Alb/negru”).

Logosul este o prelungire a realului în versurile poetei. Mâna, respectiv palmele, ,,cu degetele prelungi,/nerăbdătoare” (,,Palmele”), deschide atât poarta iubirii, cât şi a actului creaţiei poetice: ,,Şi mâna/ alunecă-n cuvinte pe hârtie şirag nesfârşit/de poveste şi cânt-" (,,Palmele”).

Pasajele de pastel imprimă poeziei sale note de seninătate (,,Cântec”, ,,(Heartbreak) Bujor”, ,,Cântec de toamnă”etc.).

Viaţa, metaforic comparată cu o oglindă, se sparge uneori. Obişnuitul ,,chip fericit” se transformă brusc într-un ,,hău adânc şi negru”, dacă insul s-a circumscris doar egoismului său:,,dăruindu-ţi doar ţie,/cum să le dăruieşti şi altora/măcar o fărâmă (,,Din luna florilor, for you”).

Ridicarea, ieşirea din somn a lui Nichita Stănescu (,,Imn”- volumul ,,Sensul iubirii”, 1960), devine la Doina Popa momentul de trecere al pragului spre lumea poeziei (,,(zbor)”).

Poeta îşi provoacă amintirile la dialog: ,,Trecutul e astăzi,/apusul e răsărit.” (,,(to be)”).

Iubirea înseamnă pentru autoare o mai bună cunoaştere de sine şi o taină: ,,Să te cunoşti, prin ea,/pe tine însuţi/şi să pricepi astfel,/măcar ceva, din/taina cerului, a mării, a întregului univers”. (,,(knowledge) cunoaştere”).

Spectacolul halucinant al lumii moderne , foarte grăbită, capotează în faţa morţii:,,Şi totuşi se moare”(,,(United we stand)”). Eternitatea naturii: ,,Doar soarele/va mai răsări/acelaşi”, contrastează cu efemerul destin al omului care mereu îşi adună anii:,,Pun zece/la cei două mii.”

,,Coarda curcubeului”, titlul volumului, este o reuşită metaforă pentru poezie. Un capăt al acestuia este creatorul, iar celălalt sunt versurile sale. Cu cât ,,coarda lui” va ,,sări mai înalt”, poezia Doinei Popa va ajunge mai aproape de sufletul cititorului.