Carol I – Domnul unei naţiuni

„Comisia de anchetă a descoperit uriaşe delapidări ale banilor publici din partea caseriilor Prefecturii, Poliţiei şi mai ales din partea directorului Poştei şi Telegrafului. ... liceele şi şcolile se aflau pe treapta cea mai de jos; spaţiile în care se găseau ele însemnau îmbolnăvire şi moarte. Creşterea deficitului prin împrumuturi, al căror dobânzi au îngreunat excesiv bugetul de cheltuieli, şi strecurarea de cifre contrafăcute şi nejustificare în bugetul de venituri nu putea să aibă drept consecinţă în timp decât împovărarea tot mai mare a situaţiei financiare.” Iată o „fizionomie” a României, de pe la începutul anului 1866, deloc prietenoasă, dar cu care, din nefericire, suntem şi astăzi cât se poate de familiarizaţi. Lipsa de chibzuinţă în administrarea treburilor publice, corupţia răspândită, peste care se suprapuneau neîntrerupte conflicte politice, aduseseră, la sfârşitul domniei lui Cuza, tânărul stat român pe marginea prăpastiei. De altfel, unele puteri europene (Rusia, Austria, Turcia) au şi încercat să speculeze slăbiciunile interioare, susţinând anularea consecinţelor unirii din 1859 prin separarea Principatelor Române.
Totuşi, în faţa acestei situaţii grave, elita politică românească (Ion Brătianu, Lascăr Catargiu, Mihai Kogălniceanu etc) a dovedit că dispune de rezerve de raţionalitate şi maturitate politică. Soluţia strategică, adoptată cu rapiditate, a fost aducerea în fruntea Principatelor a unui Domn străin în măsură a fi echidistant faţă de grupările politice şi care, mai ales, să sporească prestigiul european al statului român. Aşa a devenit posibil ca pe 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern să ajungă în Bucureşti şi să depună jurământul în calitatea Sa de Domn al României.
Din perspectiva urmărilor, decizia din prima parte a anului 1866 avea să se dovedească fundamentală şi prevalent pozitivă pentru destinul poporului român. Treptat, fără a putea fi evitate răbufnirile inerţiale, atmosfera politică s-a calmat. Statul român modern, prin aportul consistent al Suveranului, s-a organizat din punct de vedere instituţional şi legislativ. De pildă, Parlamentul adopta în 1866 una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri. S-au cristalizat doctrinar, apoi ca formaţiuni politice de tip european, Partidul Conservator şi Partidul Liberal, care până la moartea Regelui Carol I (1914) au gestionat politica guvernamentală a ţării. La rândul său, instituţia Monarhului Constituţional, care în linii generale a reuşit să se ţină la distanţă de partizanatul partinic, a devenit cheia de boltă a sistemului politico-instituţional românesc. Cu deosebire, în anii de domnie ai lui Carol I, Dinastia a oferit continuitate marilor obiective ale naţiunii române. Primul dintre acestea a fost cucerirea independenţei. Este în general ştiut că la 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, că ulterior independenţa a fost apărată pe câmpul de luptă de la Plevna, că apoi a fost recunoscută de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878. În schimb, este mai puţin cunoscut faptul că, pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, trupele române au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol, care, ulterior, avea să îndeplinească un rol semnificativ în efortul diplomatic de recunoaştere internaţională a independenţei româneşti. Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea Sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse. Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de cca. 3800 de km. Se construiseră în jur de 80 de km de cale ferată pe an. Să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă. De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare. Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental.
Anul acesta, se împlineşte centenarul morţii Regelui Carol I. Era dimineaţa zilei 10 octombrie (stil nou) când Regele a murit. Se afla în dormitorul Său din Castelul Peleş, iar pe o masă alăturată, în mod sugestiv, se găsea o cutie de pesmet, aliment preţuit al austerului suveran. Dincolo de tragedia momentului, primul Rege al românilor lăsa în urma Sa o ţară bine orânduită, cu un incontestabil prestigiu internaţional. Totodată, Carol I al României, lăsa posterităţii un excepţional model de personalitate publică. Între trăsăturile sale cele mai evidente regăsim: rafinamentul estetic, decenţa, consecvenţa, rigurozitatea, devotamentul, onestitatea, responsabilitatea. Vorbim de o personalitate pe care, după îndelunga uitare din anii comunismului şi postcomunismului, prezentul este chemat, în mod imperativ, să o redescopere, să o restituie cu deosebire tinerelor generaţii.