Centenar Francisc Păcurariu

         Cu rădăcinile puternic ,,infipte’’ în Ardeal, poetul, prozatorul şi publicistul Francisc Păcurariu se numără printre scriitorii reprezentativi ai perioadei de după cel de-al doilea război mondial.  S-a născut la 1 ianuarie 1920, în comuna Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud şi este fiul lui Efrim Păcurariu şi al Mariei ( n.Szabo). Formarea sa intelectuală şi-a  conturat-o mai întâi la Liceul ,,George Bariţiu’’din Cluj, unde şi-a însuşit câteva limbi străine de circulaţie internaţională şi apoi la Facultatea de Medicină din Cluj, studii pe care nu şi le finalizează cu doctorat, neavând de gând să practice medicina. Încă din perioada studenţiei este atras de publicistică şi devine redactor la câteva publicaţii, precum : ,,Tribuna Ardealului’’ (1940-1944), ,,Înfrăţirea’’din Târgu-Mureş (1944-1945), ,,România Liberă’’ (1945-1946), ,,Lupta Ardealului’’ din Cluj (1946-1947). Destinul lui se prefigurează din momentul în care este  remarcat ca un ziarist redutabil şi inteligent, dar şi un scriitor talentat. Spre sfârşitul anului 1947 este chemat la Bucureşti şi angajat la Direcţia Generală a Presei şi Relaţiilor Culturale din Ministerul Informaţiilor, intrând astfel în sfera diplomaţiei. Pentru început îndeplineşte funcţia de consilier cultural şi de presă la Legaţia noastră de la Budapesta, care durează până în 1953, după care revine în ţară, fiind încadrat în centrala de la Ministerul Afacerilor Externe şi va îndeplini diverse funcţii : ataşat cultural la Belgrad (1956-1957) şi Roma (1958-1959), şef de misiune diplomatică în Argentina şi Uruguay (1959-1963), în Grecia şi Cipru (1968-1973), apoi din nou funcţionar superior în ţară, în calitate de secretar executiv al Comisiei Naţionale pentru UNESCO. Pe plan literar, Francisc Păcurariu se afirmă încă de tânăr, când publică în revista liceului primele sale creaţii lirice.  Abia în anul 1942 îşi face debutul editorial cu volumul de poezii ,,Psalmii neliniştii’’, prin care se dezvăluie ca un poet în plină afirmare. Din poeziile sale se desprinde zbuciumul său sufletesc, oglindit în manifestările naturii potrivnice spiritului uman, în încercările disperate ale eului de-a înfrunta trecerea timpului : ,,Pătrare vechi de ore sfărâmate/ se zbat în înserare să se-nchege/ în chipul unor evuri scufundate/ ca într-o sfântă şi cumplită lege/./Încremeniţi sub ursa rătăcită/ pe bolta fără puncte cardinale/ vedem cum se preschimbă-n oarbe/ şi despletite semne de-ntrebare’’(Ceas incert). Cel de-al doilea volum se numeşte ,,Laudă singurătăţii (1944), după care au urmat altele, ancorate într-o tematică complexă : ,,Priveliştile lumii’’(1967), ,,Ocheanul simplu’’(1972), ,,Răzvrătirea desenatorului de cercuri’’(1974), ,,Solstiţiu de iarnă’’(1977 ) şi ,,Omul bântuit de cuvinte’’ (1980), un volum, ca o retrospectivă a întregii sale creaţii poetice. Lirica lui Francisc Păcurariu se situează pe linia modernităţţii, pusă într-o caligrafie nouă, stilizată şi autentică  :,,Nu vă miraţi că vin din amintiri/am lăsat o imagine în fiecare fântână,, : ,,Sunt oare-o mare ,Doamne, ori un râu/ care se-ntoarce veşnic spre izvoare’’. Activitatea de diplomat în Uruguay şi Argentina i-au permis lui Francisc Păcurariu să cunoască culturile acestor ţări şi să le supună unor analize obiective în eseistica sa : ,,Introducere în literatura Americii Latine’’, ,,Schiţe pentru un portret al Americii Latine’’, ,,Scriitori latino-americani’’, ,,Nepoţii şarpelui cu pene’’, ,,Antologia literaturii precolumbiene’’, lucrări care au văzut lumina tiparului în perioada 1965-1973. Ardeleanul bistriţean de pe dealurile Tecii a fost şi un mare prozator. Povestirile şi romanele sale se înscriu pe linia tradiţională a realismului ardelenesc, care restituie într-un spirit de deplină obiectivitate istorică imaginea unei epoci dramatice şi deosebit de frământate, reflectată în conţinutul şi problematica pe care o abordează. Cele mai cunoscute creaţii de acest gen sunt : ,,Furtună sub Detunata’’(povestire istorică), ,,Labirintul’’, ,,Ultima călătorie a lui Ulise’’, ,,Tatuajele nu se lasă la garderobă’’, ,,Geneza’’ şi ,,Întâlnirea’’, romane care au la bază fapte istorice şi realităţi trăite de el însuşi. Nu uită să zugrăvească oameni şi locuri din satul său natal, aşa cum o face în romanul ,,Labirintul’’, un roman al vieţii, o  frescă social-politică şi culturală a societăţii ardelene înaintea şi în timpul  vremelnicei ocupaţii străine din perioada 1940-1945. Aşa cum s-au dovedit şi alţi scriitori trecuţi prin exerciţiul diplomaţiei Francisc Păcurariu s-a distins prin cultura lui şi prin felul în care s-a raportat la istoria naţională, cu viaţa sa şi cu scrisul său. S-a stins din viaţă la 13 martie 1997.