Confesiuni lirice în dulcele grai năsăudean

Volumul de versuri ,,În dulce grai’’ al învăţătoarei Zamfira Toderici, originară de pe plaiurile năsăudene, este o confesiune lirică, în care fiorul artistic vibrează pe coardele sensibile ale sufletului. Sunt versuri simple, de factură clasică, cu rezonanţe tradiţionale, prin care poeta îşi dezvăluie disponibilitatea actului său de creaţie. Tematica poeziei sale cuprinde o idee de bază, aceea a reflecţiilor existenţiale. Elementele care o configurează sunt viaţa, natura, iubirea, dragostea de oameni şi de Dumnezeu.
Versurile care ne introduc în acest volum se află sub semnul interogaţiei retorice: ,,Ai auzit vreodată/ Cum firul ierbii cântă? /Şi dezmierdat în soare/ Cum dulce grai cuvântă ?’’ (În dulce grai). Cel puţin două motive poetice îi însoţesc creaţia lirică : motivul dorului şi cel al luminii, ca mod de exprimare a mesajelor sale lăuntrice : ,,De-acelaşi dor mă-ntorc acum/ Pe-aceeaşi ulicioară/ Pe-acel meleag cu flori pe ram,/Aceeaşi mică gară’’(De-acelaşi dor)
.Afecţiunea faţă de părinţi şi-o exprimă cu o înflăcărată mândrie în poeziile : ,,Despre mama’’şi ,,Tătucul meu’’. ,,Tătucul meu era un sfânt/ Un om de pace şi cuvânt,/ Şi de umbla chiar şi desculţ/ Era mai domn decât cei culţi’’.
Peisajul uman este extins şi în lumea profesiunii sale de om al catedrei, de la înălţimea căreia dialoghează în gând, cu foştii săi elevi : ,,Ce-ai mai făcut ?, Cum ai venit ?’’/ Cât ai mai scris ? , Cât ai mai citit ?/Tu unde-ai fost şi ce-ai văzut ?/ Ce altceva s-a petrecut?’’ (Colegii). De aceeaşi nuanţă educativă sunt şi poeziile : ,,La şcoală’’, ,,Elevei mele’’, ,,O mogâldeaţă’’, ,,Cătălin’’, ,,Vacanţa mare’’, ,,În livadă la bunici’’ şi altele, prin care, dragostea faţă de copii a fost şi a rămas o aleasă trăsătură profesională.
Motivul luminii este prezent prin folosirea unor termeni cosmogonici, precum soare, lună, stele, cer, etc, ca elemente de referinţă pentru existenţa noastră pe pământ : ,,Cu ochii pirotiţi de soare,/ Vrei să cuprinzi întreaga fire/ Şi nu te saturi ...din privire/ Să contemplezi până la stele,/ Să-ţi faci din ele diademe/ Să te simţi tânăr, neînfrânt,/ Stăpân pe cer şi pe pământ’’ (Reverie). Zamfira Toderici se află într-o permanentă nelinişte şi căutare a sensurilor vieţii, iar timpului îi dă valori supreme : eternitate, infinit, clipă sau vecie : ,,Visez la eternitate/ Uitând cu totul de nevoi ....’’
Natura este foarte aproape de sufletul ei şi o surprinde în diferite ipostaze, realizând minunate pasteluri în care, primăvara, toamna şi iarna au o semnificaţie umană aparte: ,,Primăvara s-a ivit/ Şugubeaţă şi-nfoiată, /Dintr-o dată au plesnit/ Muguraşi gălbui de vată’’ ; ,,A venit deodată/ De vânt atârnată/ Toamna cea zăludă/ Pe picioare udă’’. În stil bacovian este scrisă poezia ,,Plouă’’în care starea sufletească a poetei se află într-o strânsă comuniune cu natura : ,,E tânără frunza/ La început de april/ Şi rară e umbra/ Şi codru-i pustiu/ Şi plouă întruna/ În sufletul meu,/ Căci dusă e lumea/Şi singură-s eu’’.
Iubirea este sentimentul suprem al creaţiei sale, care ne aminteşte de stilul eminescian: ,,Când luna prin nouri veghează/ Şi pală lumina-şi aruncă/ Feeria se-ntinde mai trează,/ Te văd aşteptând la ulucă./ Amorul ce naşte durerea/ Pe chipul tău îl ascunzi :/ Cu lacrimi amesteci plăcerea/ Şi genele-ţi lungi le închizi’’ ( Şi luna veghează...) Expresive şi pline de sensibilitate sunt şi poeziile religioase, pornite din dragostea pentru Dumnezeu, căruia îi adresează sincere rugăminţi : ,, Doamne, te rugăm şi noi/ Dă-ne clipa înapoi, /Timpul să-l statorniceşti,/ Ofilirea s-o opreşti’’.
Poezia Zamfirei Toderici este încărcată de gânduri frumoase şi sentimente nobile, prin care transmite cititorului emoţia unui autentic mesaj artistic.