Constantin Brâncoveanu, pildă de jertfelnicie

La 15 august 2018, se împlinesc 364 ani de la naşterea celui care a adus atâtea noutăţi  în civilizaţia românească Sf. Martir Constantin Brâncoveanu, născut în 1654 în satul Brâncoveni în dreapta râului Olt, sau poate la Bucureşti după unii istorici.

Tatăl său a fost postelnicul Matei,sau Pavel Brâncoveanu,căruia toţi îi spuneau Papa, iar mama  era Stanca din familia Cantacuzino, sora domnitorului Şerban Cantacuzino.

Rămânând orfan de tată pe când încă nu împlinise  nici măcar un an, a avut ca un adevărat părinte pe unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel care i-a îndrumat primii paşi în viaţă.

            Copilul Brâncoveanu, era dotat de Bunul Dumnezeu cu o inteligienţă deosebită, cu o bună memorie, reuşind să înveţe  mai multe limbi de circulaţie internaţională:greaca, slavona, turca, latina şi, poate, în oarecare măsură, maghiara, germana şi italiana, studiind cu cei mai buni dascăli ai vremii.

            La curtea boierească a Brâncovenilor erau dascăli clerici care se ocupau de fragedul vlăstar boieresc, dându-i învăţătură de carte în limba română, şi mai ales din Sfintele Evanghelii şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.După moartea prematură a celor doi fraţi mai mari Barbu şi Matei şi a surorii sale, i-a rămas lui  considerabila avere  a familiei. 

            În anul 1674,tânărul  Constantin s-a căsătorit cu Maria, fiica postelnicului Neagoe din Negoieşti şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între anii 1669-1672,sporindu-şi şi mai mult averea.Au avut o familie numeroasă compusă din unsprezece copii, patru băieţi-Constantin Ştefan,Radu,şi Matei şi şapte  fiice-Stanca, Maria Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa, şi Smaranda.Constantin Brâncoveanu a fost un evlavios, trăind potrivit credinţei primite de la străbunii săi, un soţ devotat şi un tată iubitor. Un model pentru contemporaneitate.

            Datorită calităţilor sale, în timpul domnitorului Gheorghe Duca  1674-1678, tânărul Constantin a fost numit al doilea postelnic în anul 1674 şi al doilea logofăt în 1676.

            După ce Şerban Cantacuzino, fratele mamei a ajuns domnitorul Ţării Româneşti, în anul 1678, tânărul Constantin a ocupat diferite funcţii înalte,  comandant al  trupelor de dărăbani şi seimeni, răspunzând de paza capitalei ţării, ispravnic de scaun ţinând locul domnitorului când acesta lipsea din capitală, apoi mare postelnic, mare spătar şi mare logofăt, funcţie echivalentă cu cea de prim-ministru din zilele noastre.

            O realizare deosebită pentru Ţara Românească a fost traducerea Bibliei în limba română, în anul 1688 având ca ctitori pe domnitorul Ţării Româneşti  Şerban Cantacuzino  şi eminenţa cenuşie  Constantin ispravnicul cărţii.

            Doar la vârsta de 54 de ani domnitorul s-a simţit slăbit şi a chemat pe Constantin la patul său şi l-a rugat să-şi asume sarcina domniei, pentru liniştea lui şi a ţării.

            In acele vremuri tulburi, când Ţările Române erau înconjurate de turci,ruşi,austrieci şi polonezi  această fire chibzuită şi paşnică a fost aleasă domn.El a adoptat politica negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale  cu conducătorii  importanţi ai lumii de atunci, singura armă eficientă de luptă i-a fost diplomaţia.

            Renumitul cărturar Nicolar Iorga a afirmat că”Vodă Brâncoveanu a fost osândit să nu facă politica armelor, dar a făcut, în schimb, marea politică a culturii, de aceea,epoca brâncovenească, pe care Nicolae Iorga o consideră o monarhie culturală, s-a remarcat mai puţin prin fapte de arme.

            A iniţiat acţiuni culturale de mare amploare fiind convins că prestigiul unui popor şi al unei ţări se ridică, în mare parte prin cultură.  

Buntatea şi prestigiul său în lume a stârnit invidia otomanilor,  declarându-l trădător,  fiind  dus  cu întreaga lui familie în faţa divanului împărătesc de la Istambul acuzat  că întreţine corespondenţă secretă cu Viena, Moscova, Polonia şi cu Republica Veneţiană că procura şi furniza ştiri referitoare la turci, a sărăcit ţara, prin asupriri şi impozite grele şi că avea tendinţa de a fugi într-o bună zi cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania, că fuga lui Toma Cantacuzino la ruşi, din anul 1711 a avut loc cu consimţământul său etc.

            După aproape trei săptămâni de drum, Brâncovenii au ajuns la Istambul fiind duşi  direct la închisoarea  „Celor şapte turnuri,” temniţa cu cel mai trist renume.  A fost închis  într-o cameră întunecoasă, sub faţa pământului,  numită” Groapa sângelui.

            In timp ce se aflau în închisoare, ”lui Constantin şi fiilor acestuia li s-a promis că vor scăpa cu viaţă dacă se vor lepăda de Hristos şi vor îmbrăţişa religia mahomedană. Voievodul a refuzat categoric, ştiind prea bine că a muri pentru Hristos înseamnă a trăi veşnic în Impărăţia  Cerurilor. Nimic din această lume nu l-a făcut pe fostul domnitor să se abată de la scopul său ultim, nici avuţia, nici iubirea de copii,nici iubirea de soţie. A înţeles admirabil că toate se pierd dacă se leapădă de Hristos şi de Biserica Lui.A preferat moartea cu cei patru fii şi sfetnicul  Ianache, săvârşită la data de 15 august 1714.

            Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât  ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi să fie cinstiţi în ceata martirilor  Ortodoxiei pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august.