Cornel Cotuțiu: DOAR...65. Helmut Duckadam

Este un adverb moștenit de la latini - „dehora”. Dar îmi place forma românească - „doar”; cele două vocale dă vocabulei o sugestie de sfioșenie melodică.
„Dicționarul universal al limbii române” explică astfel: „doar” exprimă ideea de posibilitate sau de probabilitate; exprimă ideea unei delimitări sau restricții.
N-aș fi crezut vreodată că îmi va stârni vreo anume stare de spirit, ca în zilele acestea, anunțul redactat astfel:
„Celebrul sportiv român Duckadam s-a stins din viață la doar 65 de ani”.
Cel puțin în prima zi, când s-a dat această veste, televiziunile așa rosteau. Parcă venea ca o noutate în bâlciul electoral în care ne aflăm. Anunțul ține mai degrabă de comentariile de piață.
Ar fi fost firesc ca, după ce e comunicată vestea morții, să se facă referirea la anii trăiți pe pământ.
Fără îndoială, trecerea la cele veșnice a provocat, mai ales în sânul bărbaților în floarea vârstei și a vârstnicilor, stupoare, regrete și amintiri duioase .
Făceam referire la vârstă, căci fapta de răsunet mondial, provocată de Helmut Duckadam se săvârșea în 1986, la Sevilia, în finala Campionatului european de fotbal, unde Steaua învingea echipa spaniolă F.C. Barcellona la ea acasă.
Dar a rămas memorabilă maniera în care românii noștri au cucerit cupa. Adică, fără precedent: prin cele 4 penalty apărate uluitor în finalul meciului.
Noi, românii, grație televizoarelor, am trăit stări de maximă înălțime, aceasta și grație entuziastului comentator - alt unicat în lumea sportului românesc - Cristian Țopescu.
Cred că în clipele acelea nu mă îndoiam că trăiesc clipe de fericire adevărată. Și chiar am rămas cu amintirea lor distinctă. Nu e mai puțin adevărat că aveam parte de ceea ce dictatura ceaușistă n-ar fi dorit: mândrie națională nu datorată dezmățului politic, ci fotbalului.
Așa, alături de dragostea ce i-o port neamțului de cetățenie română, Duckadam, rămâne și gândul meu de împăcare că i s-au curmat bolile prin care a trecut.

Cornel Cotuțiu