Cu masca pe față, zîmbetul nu mai contează

În viața diurnă, încercînd mici incidențe în noianul de mîhniri ce ne copleșesc, mai reușeam cîndva să facem vreun mic schimb de zîmbete, să mai aducem omenescul sensibil pe fețe noastre prea mult crispate. Acest privilegiu ne-a fost luat brusc și fără replică prin obligativitatea (pe care nu o contestăm în sine) de a purta mască. Purtarea măștii n-ar fi trebuit să fie o surpriză, totuși. Eram obișnuiți cu ea, dar nu purtată la vedere. Scriitorul italian Luigi Pirandello spunea cîndva, undeva, că „Vei învăța pe cheltuiala ta că de-a lungul vieții vei întîlni mai multe măști decît chipuri.” Nu se referea în mod strict, desigur, la vreun obicei luat din teatrul cu măști, de la jocul cu măști din teatrul popular, sau din Nō (sau noh), formă de teatru tradițional japonez, deși s-ar putea imagina, pornind de aici, o extindere și intrare în obișnuință în purtarea măștii, dar nu ca joc, ci ca mod de a fi. Și nu e vorba de măști realizate din diferite materiale – piatră, ceramică, scoarță de copac, piele, mătase, hîrtie, plastic – ci la cele „false”, bine fixate pe față prin mecanisme psihologice – în care sîntem mari tehnicieni – prin care să ne protejăm intențiile, chiar pentru a atinge anumite „performanțe” proprii, pentru deghizare ca divertisment și mai ales în jocurile interpersonale crude. Cred că la acest tip de măști se referea și Pirandello în enunțul său.
Da, ne-am cam obișnuit să ne ascundem chipul sub o mască, să-l transformăm în mască și să ne simțim bine astfel cosmetizați. În schimburile interumane, de la o vreme, zîmbetul nostru a început să fie fals. Era o practică agreabilă, lejer agreată, în comportamentul nostru. Era bine? În măsura în care ne conformam tot mai mult unei existențe false, era mulțumitor. Fals mulțumitor. Și iată cum cineva – și nu voi zice neapărat: Cel de Sus – a început să se joace cu noi și ne-a pus pecete pe zîmbetul fals. Nu le eradicat, decît poate printr-o încercare de devitalizare, prin nefolosință, dar ascuns sub o mască, făcut inutil. Acest zîmbet fals a fost ascuns cu ajutorul măștii chirurgicale. Cine mai face chirurgia zîmbetelor noastre, ca un act de medicină legală? Ascunderea zîmbetului fals, care nu onorează niciodată, a fost făcută sub pretextul prezenței coronavirusului. Dar cine sau ce dirijează acest Covid? Simpla întîmplare, înscrisă totuși în mișcarea naturii, hazardul pur (de nimeni pus în operă), necuratul (care e totuși un beneficiar al falsității), sau – în cele din urmă - o Instanță Supremă? Ultima se înscrie cel mai mult într-un scenariu credibil. Deși nu toată lumea este dispusă să o crediteze.
Ceea ce mi se pare teribil este că această modalitate de a ascunde zîmbetul fals, pe care fiecare o considera o reușită personală, ne-a pus la cheltuială. Practica ascunderii zîmbetului fals nu e nici ea gratuită. Adică nici zîmbetul fals nu poate fi exersat fără să plătești, fără să dai un impozit, mai ales la stat. Și diverșilor întreprinzători de moment. Iată, dăm bani pe măști, pe spirt medicinal sau pe diverse dezinfectante, pe medicamente, plătim cu timpul nostru prin urmărirea unor informații sau dezbateri publice inutile, plătim cu suferința neînțelegerii momentului care a venit peste noi… Și plătim cu imposibilitatea de a comunica ajutați de zîmbetul bun, cel firesc, cinstit, deschis, ușă prin care ne desferecăm de multe ori sufletul, fără să mai rostim multe cuvinte.
În lipsa acestei modalități de comunicare nonverbală, încercăm să descoperim alte căi, de factură asemănătoare. Ne întoarcem la limbajul rudimentar al folosirii altor semne. Nu este vorba neapărat de a apela acum la limbajul surdo-muților, care e sofisticat și cere o pregătire specială. La limbajul inițiat de Charles-Michel Lespée, zist l'Abbé de l'Épée, care a întemeiat prima școală de gen, prin 1760, elaborînd o pedagogie inedită. Limba semnelor e altceva decît limba/ comunicarea alcătuită din cuvinte, altfel structurată decît o limbă orală. Dar are o caracteristică importantă: nu se structurează în ordinea cuvintelor, ci în ordinea gîndirii, permițînd să se spună mai multe lucruri în același timp. Nu-i cazul să intrăm în amănunte, dar ceva de la acest limbaj încercăm să învățăm: grăbiți de iureșul existenței, vrem și noi să spunem mai multe în același timp. Și nu folosindu-ne de arta poeziei. Vream așa, să spunem mult cu gesturi grăbite. Mult și inutil. Cu sentimentul că, totuși, noi între noi, sîntem afectați de muțenie și surzi la vorbele și sentimentele din jurul nostru. Așa că ne întoarcem – sau sîntem întorși – la un limbaj primitiv. Nu la cel inventat de l'Abbé de l'Épée. Ne salutăm nu cu zîmbetul, ci cu coatele, cu pumnii. Dăm din coate, dăm cu pumnii, ca să răzbim în viață, cum ne învață… viața. Ne dăm coate, ne dăm… pumni, autorizați de… autorități.
Dar, cum în tot răul este și puțin bine, practica ne îndreptă spre valorificarea altor semne, precum schimbul de priviri. Deasupra măștii (chirurgicale), ochii sînt liberi. Ei, din toată fața. Și fruntea, care ar putea să încerce să fie senină, dar, fără ochi, nu poate spune prea multe. Și atunci, ochii… Ei au posibilitate să fie adînci, iar privirile lor, scrutătoare. Am cam uitat să ne privim cu adevărat, de multe ori. Drept în inimă. Ne priveam în treacăt. Și mergeam mai departe. Ne salutam grăbit, din priviri, și mergeam mai departe. În viață. Duși de valurile vieții. Purtînd masca pe față, sîntem obligați (sau invitați?) să ne privim mai atent, să ne înțelegem mai bine din priviri. Să lăsăm sufletul să urce mai mult în privirile noastre. Să lăsăm privirile să devină mai însuflețite, ca și vorbele. Și să ne cheltuim mai puțin, să fim mai eficienți în încercarea de a comunica. Și astfel să punem o cărămidă în plus la construirea unei societăți care să-și învingă muțenia și surditatea.