Cum își mai duc directorii secretarele la mare?

Cum își mai duă directorii secretarele la mare? Întrebarea, desigur retorică, ține de folclorul cotidian, al cupletelor umoristice, al bancurilor în general cam obosite, dar păstrate în viață, unele, de umorul subtil ce le dă un anumit suflu. Un director care dă fuga la mare în compania unei secretare sau a unei amante, mințindu-și nevasta cu motivații de … serviciu, sau făcînd un ocol pe la munte cu ocazia vreunei ședințe zonale sau naționale, amanți de ocazie întîlnindu-se în anonimatul unei plaje sau sub o geană de codru… , toate astea generează nu doar drame, ci și bancuri. E vorba de directori, dar și de directoare, ca și de persoane fără funcții înalte, ispitite constant de demonul amantlîcului, de călcarea pe alături, situație aducătoare de multe bucurii, unora, dar și de răzbunări ulcerate, din care numai umorul te mai scoate. Un soț își conduce jumătatea la aeroport și îi urează „Drum bun!" pentru un sejur în Italia. Soția îi mulțumește și îl întreabă ce vrea să-i aducă. Soțul rîde și spune că vrea o italiancă ... Femeia a tăcut și a plecat. Peste două săptămîni, soțul se duce să o ia de la aeroport și o întreabă cum a fost călătoria. Apoi întrebă ce s-a întîmplat cu cadoul lui. Ea îl întreabă la rîndul ei: „Ce cadou?" „Cel pe care ți l-am cerut! O italiancă!" „O, acela...", a răspuns ea. „Am făcut tot ce am putut, acum trebuie să așteptăm nouă luni să vedem dacă e fată." Odată cu înăsprirea restricțiilor legate de sporirea cazurilor de contaminări produse de coronavirus, gata cu asemenea așteptări. Nu mai sînt șanse ca o soție să-i dăruiască soțului o italiancă peste nouă luni, după revenirea dintr-un sejur, deoarece prin păstrarea distanței de minimum doi metri (sau cît vor mai fi) față de persoanele ce nu fac parte din familie nu mai poți face soțului o surpriză cinică. O parte din farmecul călătoriilor în interes de serviciu sau al sejururilor de relaxare la mare sau la munte dispare. Cei în cauză nu mai rămîn decît cu berea și micii…
Inconvenientul de mai sus generat de pandemie ține de latura ludică a situației. Îți dă ocazia să faci haz de necaz. De necazul mai ușor de dus. Dar apare o altă latură a situației, deloc roz, am putea zice chiar strict dramatică, privind relațiile dintre oameni. Cînd vorbim de beneficiile socializării, ale fructificării relațiilor dintre oameni, care pot aduce bucurie, veselie, bună înțelegere, optimism în perceperea vieții, alungarea sentimentelor de singurătate, prin „socializări” stabilite în grupuri improvizate, aleatoriu, cu ocazia excursiilor de grup, a sejururilor pe litoral sau la munte, se găsesc multe exemple binevenite. Cîte prietenii nu se leagă între tineri, elevi sau studenți, alte categorii sociale, prin fructificarea relațiilor nonformale generate de întîlniri întîmplătoare, care continuă cu legături strînse, uneori întinse de-a lungul vieții. O întîlnire culturală, o seară dansantă – nu neapărat în localul de fițe – , un meci de fotbal sau de volei, de cele mai multe ori improvizat (pe nisipul plajei, pe terenul vreunei stațiuni de odihnă), o adunare la mici și bere chiar, ca și multe altele, toate s-au constituit în ocazii de a lega prietenii, amiciții, de a profita de căldura sufletească – fie și trecătoare – a celui cu care relaționezi… Acum, la vreme de distanțare… socială, gata cu căldura sufletească primită întîmplătoar, cu cheltuieli minime. Rămîi doar cu căldura… soarelui. Și asta-i bună.
Între ironie și tragedie se consumă însă întîmplările generate de comportamentul tinerilor în pandemie. Nu e vorba de a pierde doar ocaziile de a lega prietenii, trainice sau întîmplătoare. Iată: se vorbește, prin voci autorizate, de posibilitatea de a lăsa tinerii să se contamineze între ei, prin, să zicem, o contaminare colectivă. Éric Caumes, șeful serviciului de boli infecțioase și tropicale de la spitalul parizian Pitié Salpêtrière, între alții, spune că astfel se atinge o imunitate colectivă, în situația în care tinerii sînt mai puțin dispuși la forme grave decît persoanele vulnerabile. E o strategie pe care unii medici o consideră periculoasă. După Éric Caumes, însă, contaminarea „în masă” a tinerilor ar determina limitarea propagării coronavirusului în țară. Contaminarea ar trebui făcută, totuși, în anumite condiții. După el, soluția n-ar funcționa decît „cu condiția ca tinerii să nu-și vadă părinții și bunicii”, astfel încît să se evite o epidemie rezistentă la tratamentul medical. Contaminarea de grup ar întări imunitatea colectivă, de sperat pentru începerea cursurilor școlare în toamnă. Aici, însă, în această soluție stă ascunsă o mare problemă: despărțirea tinerilor de generațiile precedente, agresarea legăturilor parentale, familiale. Relații problematice există întotdeauna între generații, dar „legalizarea” rupturii dintre tineri și vîrstnici, impulsionarea acestei rupturi, „contaminarea” legăturilor sufletești sînt semnele unei maladii poate mai perfide decît coronavirusul în sine. Cum să-i împingi pe tineri spre o societate în care vîrstnici nu prea au ce căuta? Cum să bulversezi dinamica generațiilor altfel decît printr-un gest absurd? Și iată cum de la comedie la tragedie, la o altă tragedie, nu e decît un pas.