Cupa de frumos

Doctorul în filosofie Gheorghe Florescu prezintă la Editura Lumina manageriată de Florin Copcea, volumul de versuri „Armura lui Ahile”. Academicianul Mihai Cimpoi îl vede pe poet ca pe un călător care degustă toate deliciile deplasării în timpuri aurorale sau mai aproape de noi. Descoperim o poezie a simbolurilor, a trăirii clipelor efemere în concordanţă cu marile revelaţii, a universurilor ancestrale. Cartea cuprinde selecţii din volumele „La braţ cu Okeanos”; „49”, „Ecouri”, „Omul din piramidă”. O poezie a existenţialităţii, a începuturilor, în care descoperim: „ Ape frângând chipul în mii de reflexe/ şi pomi translucizi, coroane de aer”.

Mitul şarpelui capătă alte conotaţii, fiind din negru, alb, iar din viclean, dătător de iubire. Acolo unde „se răsucesc apele vechi în fântâni” este patria în care şarpele alb „ doarme, şi în iubire, îşi mută visul mereu în alt veac”.

Cuvântul primordial îşi are seva în cântecul păsărilor măiestre din inima poetului. În fiecare poezie sunt elemente ale sensurilor primordiale, mai ales apa, învăluită în mister de marele clopot. Ceea ce era din registrul întunericului devine lumină: „Şerpi de văzduh albastru/ Umblă prin trupurile lor/ înnodând istoria/ în miezul unei clipe”. Până şi iubirea este influenţată de aceste detalii ale contrastelor, adică inima se iubeşte cu piatra: „ Cum o lumină izbeşte ţărmul/ apare dăltuirea chipului tău/ rar clopotind la sărbătorile zilnice”.

Freamătul dorului, cuvântul pur românesc adie precum frunza ancestrală: „ din somnul iernii un dor/ spre păsări de aur coboară”. Vremurile vremuite îşi continuă firescul, până şi în faimoasa urbe: „ În cetatea veche/ nu încremenise timpul/ Mulţimi de oameni/ şi mulţimi de pietre/ îşi împreunau memoria”.

Veşnicia vieţii, într-o continuă alchimie cu profeţiile dau identitatea: sunt o întâmplare necesară”. Pasărea de aur şi şarpele alb sunt repere des întâlnite la Florescu. Până şi atelierul de creaţie este zămislit pe această structură: „ Între cuvinte/ este respiraţia/ păsării cu guşa de aur/ pe care o preschimbă/ în Poezie Poetul”.

Flashuri ale peisajelor ce dau culoare, contraste ale divinei lupte pentru existenţă, bucuria netrucatului câmp al marilor lupte: „ când văd macii roşii/ ca nişte răni de purpură/ sorbind văzduhul/ îmi amintesc de grâul/ cel de toate pâinile”.

La răscrucea clepsidrei, călătorul o ia pe drumul poleit de nisipuri albastre, întru căderea zidului. Aşa regăsim „ Soarele mic, cât un bob de flacără/ pierdut în ciobul vechi al grădinii”. Când liniile îl încolţesc în sensul paralelismelor, poetul nu se dă bătut, scriind câte o poezie în fiecare pătrăţel, pentru ca ştiinţa exactă a matematicii să dea strălucire literaturii. Despre regula matematicii criticul Constantin Cubleşan spune că este dătătoare de meditaţie gravă asupra condiţiei creatorului de lumi, adică poetul.

O poezie a esenţei trăirilor, a sevei de ardori, a împărtăşaniei din cupa frumosului.