CUVIOŞII MĂRTURISITORI VISARION SARAI, SOFRONIE DE LA CIOARA ŞI MUCENICUL NICOLAE OPREA DIN SĂLIŞTE

Apărători ai legii străbune

În calendarul Bisericii creştine se cuprind numele, viaţa şi faptele sfinţilor care au contribuit la propovăduirea învăţăturii creştine, la apărarea ei în decursul vremurilor, la călăuzirea semenilor lor pe calea mântuirii. Pentru aceste vrednicii le facem pomenirea în zilele rânduite, cinstindu-i ca pe nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi duhovniceşti ai noştri. Ei sunt cei care se roagă lui Dumnezeu pentru a ne întări efortul spre desăvârşire.

Biserica noastră cinsteşte pe toţi sfinţii care şi-au rânduit viaţa întru Hristos, dar în mod special se bucură pomenind pe sfinţii care au odrăslit din sânul poporului nostru, cum sunt cei pe care îi serbăm astăzi. Ei sunt speranţa, bucuria, cununa laudei noastre înaintea Domnului Iisus Hristos, întru a Lui venire (1 Tesaloniceni 2,19).

Prăznuirea de astăzi o cinstim în mod cu totul deosebit deoarece este închinată Cuvioşilor Mărturisitori Visarion , Sofronie şi Mucenicul Nicolae Oprea care, prin tot ce au săvârşit poartă pecetea duhului Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Cinstirea sfinţilor ardeleni a fost aşezată în ziua de 21 octombrie deoarece ei şi-au pus viaţa în slujba revenirii la altarul strămoşesc a fraţilor înstrăinaţi la 1700 de la biserica Ortodoxă mamă şi pentru apărarea legii străbune..

*

* *

Este cunoscut de către toată lumea, de bună credinţă, că până la 1700 fiii Bisericii Ortodoxe Române din toate provinciile româneşti mărturiseau aceeaşi credinţă propovăduită de Mântuitorul Hristos răspândită şi statornicită în toată lumea prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor. Fie că ea a fost primită de la misionarii greco-iliro-traci sau latini, fie de la episcopii din jurul Dunării, strămoşii noşti au primit cuvântul lui Dumnezeu nestricat de interese şi pasiuni deşarte.

De aceea, marea familie a credincioşilor români în frunte cu preoţii şi vlădicii din părţile Maramureşului, Severinului sau Feleacului, de la Râmnic, Târgovişte sau Bucureşti, Suceava sau Iaşi, precum şi din toate locurile care alcătuiesc patria noastră, au păstrat aceeaşi „lege”, a vechilor tradiţii, datini şi organizări ale Bisericii strămoşeşti, împlinind prin aceasta îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat tesalonicenilor : „Astfel că, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2,15). Manuscrisele şi tipăriturile bisericeşti dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, sunt o dovadă a acestei realităţi. Prin circulaţia lor, ele au apărat credinţa împotriva pericolului înstrăinării noastre de legea ortodoxă atât în Ţările Române cât şi în Transilvania.

În scopul risipirii turmei dreptcredincioase transilvănene, cârmuirea de atunci şi-a îndreptat atenţia spre preoţii şi ierarhii ortodocşi. Astfel, în jurul anului 1700, stăpânirea imperială austriacă a rupt o parte din români de la sânul Bisericii Ortodoxe mame şi i-a trecut sub ascultare Romei, creându-se – în felul acesta – premise pentru spargerea unităţii bisericeşti şi naţionale.

Dar preoţii şi credincioşii născuţi în legea strămoşească s-au împotrivit trecerii la „legea împăratului”şi – în ciuda persecuţiilor – s-au dovedit statornici în apărarea credinţei străbune, după cum spune şi cronicarul Gh. Şincai: „Românii să ţină credinţa care de la început au luat-o şi care Biserica, Sfintele Soboare a toată lumea şi Sfinţii Părinţi o au învăţat”. Mulţi dintre ei au fot chinuiţi, închiş şi urmăriţi pentru că n-au primit unirea cu Roma, iar bisericile şi mănăstirile lor confiscate, arse sau dărâmate cu tunul de generalul Bukow.

În fruntea celor care au apărat credinţa şi legea strămoşească au fost Cuvioşii Visarion şi Sofronie, precum şi Mucenicul Oprea, pe care Biserica noastră i-a aşezat în rândul celor ce, altădată, au sfinţit pământul cu suferinţele lor – după cum spune Sfântul Vasile cel Mare – deoarece inimile lor s-au făcut „altare de jertfă bineprimită înaintea lui Dumnezeu” (Sf. Grigore Dialogul). Iar Sf. Ioan Damaschin ne spune că ei au pătimit şi s-au răstignit pentru lume, bând paharul ui Hristos, pentru El şi fraţii lui.

*

* *

Cuviosul Mărturisitor Visarion s-s născut în Bosnia, în anul 1714. A peregrinat cu scop duhovnicesc pe la mai multe locaşuri de închinare. S-a rugat adesea la Locurile Sfinte unde a primit şi schima monahală încă de tânăr, , a stat o vreme la Muntele Atos, apoi – în 1744 – a trecut prin Banat în Ardeal. Pretutindeni predica statornicia în dreapta credinţă a Răsăritului şi se împotrivea clevetirilor aduse legii strămoşeşti. De altfel lucrul acesta îl spunea şi unul dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai,care scria: „Iar noi Românii să ţinem obiceiurile Răsăritului şi încă latinii să ne clvetească”.

Îndurerat de prigonirile fraţilor săi, Cuviosul Visarion s-a ridicat împotriva prigonitorilor şi a uniaţiei. Astfel s-a răspândit vestea în toate părţile despre venirea Cuviosului pentru apărarea credinţei. De aceea, mulţimile de credincioşi îl primeau cu lumânări aprinse şi în dangăt de clopote. Râvna credinţei i-a condus paşii prin diferite localităţi: Lipova, Dobra, Deva, Orăştie, Alba Iulia, Săliştea Sibiului… unde, predicând cuvântul Domnului, aprindea în sufletul credincioşilor dragostea de legea strămoşească. Datorită zelului său în apărarea Ortodoxiei a fost prins şi întemniţat, mai întâi în cetatea Deve, apoi în temniţele Timişoarei, după aceea la Raab şi, în cele din urmă, în fioroasa temniţă e la Kuffstein, unde se presupune că a şi murit ca mărturisitor al Ortodoxiei. Râvna lui pentru propovăduirea dreptei credinţe a rămas pilduitoare pentru urmaşi; drept aceea putem zice cu evlavie şi mulţumire: „Veniţi iubitorilor de mărturisitori să lăudăm pe apărătorul dreptei credinţe, pe Preacuviosul Visarion”.

*

* *

A doilea mărturisitor al dreptei credinţe pe care îl prăznuim astăzi este Cuviosul Sofronie care s-a născut în satul Cioara din părţile Orăştiei, din familie preoţească. Din pruncie şi-a adăpat sufletul din izvoarele credinţei dreptmăritoare. Pe cărări de munte a trecut în Ţara Românească, unde a sihăstrit multă vreme. Pe la anul 1756 se întoarce în satul său natal unde – din râvnă duhovnicească – şi-a zidit un schit, în mijlocul codrului, unde învăţa pe credincioşi calea mântuirii.

Prin uneltirea celor răi şi datorită vitregiei vremurilor, a ajuns să fie aruncat în temniţa de la Bobâlna. Este eliberat de mulţimile care îl urmau, între care se afla şi popa Ioan din Sălişte. Cuviosul Mărturisitor Sofronie pleacă în ţinutul Zarandului şi în Munţii Apuseni, propovăduind peste tot şi îndemnându-i pe credincioşi să păstreze legea strămoşească. Este prins din nou şi închis la Abrud, de unde a fost eliberat. De acum înainte, pentru paza lui, , bărbaţi cu frica lui Dumnezeu îl însoţeau ca nişte adevăraţi apostoli, mergând împreună din loc în loc şi întărind obştea în dreapta credinţă. Urmărind acest scop, a ţinut mai multe soboare pentru păstrarea credinţei. Astfel, în anul 1761 ţine un mare „sobor” în cetatea Bălgradului, în cadrul căruia cere revenirea la Ortodoxie. Mai târziu, acest lucru a fost cerut şi de generaţia de la 1848, prin glasurile lui Simion Bărnuţiu şi August Treboniu Laurian, cel din urmă spunând: „Stricaţi unirea cu catolicii” cereţi „lege românească, fără deosebire de uniţi şi neuniţi, arhiepiscop românesc în Transilvania”. Ecoul soborului ţinut la Alba Iulia ajunge până la Viena şi astfel li se aprobă românilor ortodocşi un vlădică după rânduielile Bisericii de Răsărit. Iar când Dumnezeu a rânduit să se aleagă episcop al românilor ortodocşi, Cuviosul Sofronie şi-a socotit misiunea împlinită şi s-a retras pentru închinoviere la mănăstirea Argeşului unde s-a săvârşit în pace.

*

* *

Cel de-al treilea râvnitor pentru dreapta credinţă este Mucenicul Nicolae Oprea, născut în Săliştea Sibiului. Pe lângă preocupare lui de plugar sârguincios, era şi bun creştin împreună cu soţia şi cu copiii săi. Datorită statorniciei şi dârzeniei lui, nu s-a plecat nici chiar în faţa semeţei împărătese Maria Tereza, sub a cărei stăpânire se uneltea împotriva dreptei credinţe şi se urmărea supunerea românilor la unirea cu Roma. De aceea Sf. Mucenic însoţit şi de alţii, a primit încredinţarea fraţilor săi din ţinuturile Sibiului, Miercurei,, Orăştiei, Dobrei, să ducă plângerea lor la Viena, prin care cereau să fie lăţi în dreapta credinţă. Curajul şi îndrăzneala lui de a merge la Viena au îndârjit şi mai mult stăpânirea şi astfel s-a întărit prigoana împotriva ortodocşilor şi chiar au ajuns să-i întemniţeze. Cu toate aceste intimidări, Sf. Mucenic Nicolae Oprea, însoţit de alţi fraţi, se îndreaptă din nou spre Viena cu altă jalbă de unde, izgonit, se întoarce şi se opreşte în Banat. În anul 1750 îl întâlnim a treia oară la Viena, cu alte plângeri ale ţăranilor ardeleni , însoţit de către preotul Moise Măcinic, însă irăşi se porunceşte prinderea şi împrăştierea lor. Peste doi ani, însoţit şi de alţi preoţi, merge cu altă plângere la Viena, prin care cerea, în scris, încetarea prigoanelor, spunând: „ Noi cerem, aşadar, şi pentru noi şi în numele poporului, încă odată, sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din ţară”.

În urma înfăţişării plângerii lor la Viena, în loc să li se îndeplinească dorinţele, ei sunt aruncaţi pe viaţă în întunecoasa temniţă de la Kuffstein. De acum înainte, aşteptarea soţiei lui, Stana, îmbrobodită în negru şi plângând la uşa bisericii, a fost zadarnică,, pentru că apărătorul credinţei şi al legii strămoşeşti nu s-a mai întors la ai săi, ci a primit cununa cea nepieritoare a muceniciei întocmai ca sfinţii mărturisitori din veacurile de demult despre care Sf. Apostol Pavel spune: „… căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă’n Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru Slavă” (Coloseni 3,3 – 4).

*

* *

Dintre nenumăraţii preoţi şi credincioşi care, în decursul vremurilor, s-au împotrivit şi apoi au continuat să lupte cu hotărâre împotriva uniaţiei nedrepte de la 1700 şi pentru păstrarea unităţii întru dreapta credinţă, am amintit şi cinstim în mod deosebit pe Cuvioşii Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi Mucenicul Nicolae Oprea. Cinstim mai ales pe aceştia pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat şi aşezat în calendar în anul 1955 la 21 octombrie căci, „ei toţi au strălucit prin curată şi statornică mărturisire a credinţei ortodoxe şi printr-o neînfricată apărare a ei”. Ei au fost ca nişte stâlpi de focşi torţe de lumină pentru toţi fraţii lor.

Pentru aceasta vor fi cinstiţi de către noi până la sfârşitul veacurilor şi socotiţi mijlocitori către tronul ceresc pentru mântuirea turmei dreptcredincioşilor , întrucât ei au urmat pe Hristos. Căci Mântuitorul spune: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12,26). De acea noi, cinstindu-i după cuviinţă pe Cuvioşi Mărturisitori Visarion, şi Sofronie şi pe e Mucenicul Nicolae Oprea, să-i lăudăm zicând:

„Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca nişte trâmbiţe îngereşti aţi înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credinţe şi ca şi ca nişte înţelepţi propovăduitori pe popor l-aţi hrănit cu dreaptă şi luminată învăţătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre, mare şi osânda propovăduirii; mare a fost şi rodul luptei voastre drepte pururi pomeniţilor ostaşi ai lui Hristos”.

Preot George Marica

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5