„Dacă n-am fi ceea ce scriem, ce am mai fi?...”

- Stimate domnule Olimpiu Nuşfelean, sunteţi un scriitor care a publicat poezie, proză şi eseistică. Cum a apărut această pasiune pentru scris?

- Apropierea mea de scris nu s-a făcut, cred, dintr-o simplă pasiune. Nu cred că pasiunile, singure, pot face sau pot duce la literatură. A fost ceva mai mult... Poate fi destinul, pot fi anumite înclinaţii, pe care le descoperi treptat. E ceva în tine, specific, pe care îl descoperi sau nu. Cred că în lume există mulţi oameni sau o serie de oameni care nu-şi descoperă vocaţia de scriitor. N-au contextul necesar, scînteia care le dă curajul să ia pana în mînă şi să n-o mai abandoneze. Unii trăiesc cu nostalgia scrisului, la o bere mărturisesc că şi viaţa lor e un roman, dar nu sînt în stare să-l scrie... Alţii s-au mulţumit să rămînă... simpli cititori. Poate că e o mare slăbiciune să vrei să fii şi altceva decît un simplu cititor, pe tărîmul cărţilor.
Mi-au plăcut cărţile de cum mi-au căzut sub ochi. După ce am învăţat să citesc, la şcoală, bunica m-a dus la un fecior din sat, care venise din armată cu nişte cărţi. Deşi era ţăran, avea înclinaţii spre lectură şi spre unele îndeletniciri tehnice. Îşi făcuse, printre altele, un aparat de radio cu galenă, o realizare fantastică în acele vremi și locuri. De la el am împrumutat povestirile lui Ion Creangă. De la altcineva, prin clasa a V-a, romanul lui Theodore Dreiser, O tragedie americană. Am citit romanul mai mult în şopronul cu fîn, unde îmi plăcea să dorm la venirea verii. Pe Sadoveanu – povestiri şi romane – într-o foarte frumoasă ediţie legată, pe o hîrtie de calitate, existentă în biblioteca din sat, l-am citit acasă şi pe cîmp, păzind vitele...
N-am avut parte de o lectură dirijată, îndrumată. Şcoala mă mai băga în unele înfundături, împins de lecturi proletcultiste, pe care nu le puteam evita întotdeauna. Trebuia să mai iau şi niște note... Oricum, tot citind, m-am trezit şi eu că simt imboldul să scriu... Dacă scrutez tunelul timpului, m-aş putea opri la o zi de iarnă cînd un văr de-al tatei, venit în permisie din armată – pe atunci se făceau cam trei ani de armată – îmbrăcat în manta, se apleacă la gura sobei de tuci din bucătăria noastră să-şi aprindă ţigara de la jarul intens. Atunci, trăgînd fumul ţigării abia aprinse, mărturiseşte că a scris o scrisoare unei publicaţii a armatei şi mi se adresează, spunîndu-mi ceva de genul: „Scriem, Olimpiule, scriem să ne cunoască lumea. Am scris ce-am făcut eu în armată. Scrie şi tu, scrie la ziarul vostru”. E drept că era un ziar al... pionierilor. Cred c-am trimis ziarului prima poezie scrisă de mine, despre care nu ştiu să fi fost publicată. Scriam cam aşa: „Aş dori să cresc ca-n vis, / Să mă fac un tractorist. / Tata să nu mai muncească, / Caii să se odihnească...” Aveam ce aveam cu caii, bieţii de ei, îi iubeam, iepele noastre Medi şi Lori, mînjii lor... Cîte căruţe de cote nu duseseră ele la „centru”, făceau faţă obligaţiilor de transport cerute de întovărăşire, le ameninţa adunarea lor în grajdurile colectivei, frica de a nu fi date hrană la păsări dacă se îmbolnăvesc... În clasa a IV-a am scris poezii de dragoste inspirate de... Eminescu. Şi am continuat aşa în gimnaziu şi în liceu, fără să public efectiv, fără să-mi propun să devin scriitor, dar simţind în adîncul meu că scrisul, pentru mine, nu e o glumă.
Am început să scriu mai... organizat în perioada stagiului militar (Hélas, armata! pentru mine, un tip foarte puţin... milităros!...), imediat după liceu. Eram radiotelegrafist într-o mică unitate de radiolocaţie dintr-o zonă montană, frumoasă, şi, în lungile ture de noapte, cu căştile staţiei pe urechi, am scris o comedie în versuri, care a rămas uitată printre hîrtiile mele. Tot pe atunci, sau în primul an de facultate, am scris un eseu mai... ambiţios despre Rilke, de asemenea rămas uitat. Şi apoi, în facultate, am început să-mi asum scrisul ca mod de a fi. Cu ce izbînzi sau dobînzi? Nu fac eu evaluările.

- Vocaţia dumneavoastră ar putea înclina balanţa spre unul dintre aceste segmente ale creaţiei Domniei Voastre - poezie, proză şi eseistică? Simţiţi că unul dintre aceste spaţii v-ar favoriza ca sensibilitate artistică?
- Nu se ştie niciodată. Dar, deocamdată, nu! Acord acelaşi interes fiecărui gen. Fără să fac din asta o problemă sau un caz. De la bun început am abordat aceste genuri fără să încerc a dezvolta sau fructifica unilateral sensibilităţi specifice pentru unul dintre ele. Să amintesc în treacăt că, la un moment dat, am propus pentru concursul de debut al editurii Albatros două manuscrise – unul de poezie şi unul de proză, o culegere de povestiri. Mi-au fost reţinute pentru publicare amîndouă. Dar, între timp, datorită mecanismelor de editare ale vremii, editura Dacia de la Cluj-Napoca a decis să mă publice mai repede cu un roman. Mai apoi, m-am ferit să intru intr-un ritm prea susţinut de a propune manuscrise editurilor... Astăzi a devenit aproape o obişnuinţă ca un scriitor să abordeze mai multe specii literare, mai multe genuri. Deşi e totuşi minunat să te poţi dedica unei ... singure specii literare. Să fii sonetist! Sau epigramist! Sau, de ce nu, romancier? Doar romancier. Sună bine. Atunci cînd scrii în mai multe genuri, devii o problemă pentru critici. E mai greu să te integreze în ierarhiile lor, în „actualitatea” lor... Te amînă de la un gen la altul. Pînă te uită. Şi tu apari mereu într-un alt... gen!... Greu de prins, greu de surprins.
- Ştim că aţi debutat în lirică. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?
- Întrebarea, prin generalitatea ei, este grea. Răspunsul ar trebui să fie foarte simplu: poezia însemnă foarte mult pentru mine. Nu ştiu dacă sînt sau nu romantic, în sensul… banal al termenului – deşi îmi plac florile, plimbările în natură, cu, de-a lungul anilor, Burcuş, Blake, Scotch, Pufi (cel mai grozav cîine al nostru), Lăbuş, Lessy..., apusurile de soare... – dar sînt o „fire de poet”. Cum mă trădează această fire? Nu ştiu. Femeile au intuit firea mea şi mi-au apreciat-o întotdeauna. Înainte de aprecierile criticilor. În identificarea unui poet, femeile sînt mai prompte decît criticii. Dar nu cred că e important ce înseamnă poezia pentru mine. Dacă n-ar fi un lucru important, n-aş scrie – rar – versuri. Important este că oamenii trăiesc poezia. Unii devin cititori de poezie şi asta este de asemenea important. În ciuda faptului că trăiesc într-o societate mercantilă sau nu ştiu mai cum s-o mai denumesc, că umanismul se prăbuşeşte, oamenii au în continuare ascuns în suflet o fărîmă de cer, care nu este doar dumnezeiesc, ci şi liric. Poezia este totuși starea terestră a purităţii divine. Ea se află în vecinătatea sentimentului divin, a revelaţiei divine, poate că duce spre acestea, dar, înainte de asta, e un colţ frumos al sufletului, pe care îl pot dezveli cîteva versuri. Alecsandri n-a greşit atunci cînd a mărturisit că românul e născut poet. Sîntem poeţi, ne lăsăm duşi uşor de nas pe motive economice, dar avem bucuriile noastre, pe care cu greu le ghicesc alţii. Desigur că nu ar strica să ne trezim puţin din somnul... poetic, dar încă nu prea ştim cine are dreptate cînd e vorba să identifice marile provocări ale lumii în care trăim.
- Am citit proza dumneavoastră şi mărturisesc, fără a încerca să vă flatez, că am remarcat multitudinea de tehnici narative. Deţineţi toate calităţile unui prozator complex. Va simţiţi apropiat de o anumită generaţie? Aderaţi la un anumit grup literar?

- Sînt un scriitor singuratic, în sensul cel mai simplu al termenului. Asta nu înseamnă că fug de generaţii sau de grupări literare, că iubesc numai şi numai singurătatea... creaţiei. Dacă folosesc mai multe tehnici narative, practica nu vine de la o şcoală anume, ci de la încercarea de a veni în întîmpinarea unui cititor cît de cît pretenţios, cult, „citit”, de a elabora un discurs accesibil prin mai multe grile de lectură (dacă nu e prea mult spus!...), dar şi de a da o faţă „adecvată” subiectului abordat, atmosferei create ş. c. l. Totuşi, m-am... afirmat în contextul optzeciştilor, cărora le urmăresc evoluţia, îi citesc, mă bucur de succesele lor. Dar, la începuturile mele literare, am trecut prin cenaclul revistei Tribuna – de care am fost cel mai legat, poate şi datorită tutelei oferite cenaclului, la vremea aceea, de D. R. Popescu, am fost şi echinoxist, am citit şi în cenaclul revistei Amfiteatru. Am participat la şedinţe ale cenaclului Confluenţe... Trăind însă într-o provincie (literară?!...), în Bistriţa, e mai greu să te legi de o grupare literară. Cu toată deprovincializarea... provinciei, evidentă în deceniile postdecembriste, aici se leagă mai greu între ei scriitorii pentru a forma grupări literare. Sunt prieteni, dar mai mult de pahar decît de idei. M-am aflat poate printre primii 6 – 8 „tineri” scriitori cărora Radu Săplăcan le-a împărtăşit ideea formării cenaclului Saeculum (iniţial al tinerilor scriitori transilvăneni), m-aş putea socoti printre „fondatorii” cenaclului, dar cenaclul nu cred că s-a constituit într-o grupare coerentă şi omogenă, a cuprins scriitori din generaţii şi din zone diferite, de formule estetice diferite... Avea tendinţe clare optzeciste, dar nu duse pînă la ambiţia unui program concret. Erau însă aspiraţii legate de atingerea unui standard literar, pe care mulţi dintre saeculişti cred că l-au atins. Grupările sînt bune, ele asigură o platformă de lansare sau de stabilitate, dar, în cele din urmă, nu ele fac literatura. Lansează anumite idei, se bat cu generaţiile anterioare, cu administraţiile care gestionează banii publici, dar, în cele din urmă, nu ele fac o literatură. Uneori, cînd distanţa dintre ele e prea strînsă, inventează şi războaie gratuite.

- Ce vă determină să scrieţi eseuri? În eseistică, un scriitor îşi concepe opera pornind de la anumite idei. Care ar fi acestea? În jurul căror idei vă construiţi propriile eseuri?

- La şcoală am învăţat să definim eseul prin modelul oferit de Heliade Rădulescu. Nu prea mai avem ce adăuga la un asemenea model. E cea mai liberă specie în care se poate exprima un scriitor. Ea reuneşte realitatea cotropitoare şi universul (virtual al) cărţilor, experienţa de viaţă şi experienţa de lectură, de… cultură, experienţă care are şi ea legătură directă cu viaţa. Porneşti de la o idee şi ajungi la alta, pe care o slujeşti, o angajezi în aventura scrisului eseistic. Eseul e cea mai seducătoarea aventură livrescă, o aventură care m-a prins şi pe mine. N-aş putea spune ce idei servesc în eseurile mele, care, deocamdată, sînt reunite doar într-o carte, Tentaţia scrisului. În revistele literare am publicat eseuri despre scriitori - de la Slavici sau Rebreanu la Boccaccio sau Céline ş. a., scriitori care m-au fascinat într-un fel sau altul, despre condiţia literaturii, a scrisului, a lecturii, a cărţii în cetate...
Scrisul este mereu provocator. Pentru scriitor, ca şi pentru cititor sau, pur şi simplu, pentru omul de pe stradă. Trăim o perioadă în care se spune că zăbava asupra cărţilor e în scădere de interes, dacă nu la crepuscul... Pe de altă parte se publică foarte multe cărţi, în ediţii din ce în ce mai frumoase, în condiţii tipografice de invidiat. Se publică multe traduceri... colosale, unele edituri de forţă îşi fac un program din asta, deşi – ştim de mută vreme, ştie tînăra noastră literatură română – traducerile nu fac o literatură. Apoi sînt temerile legate de prezenţa internetului, a tabletelor electronice care aspiră să înlocuiască obiectul carte... Avînd în faţă o asemenea realitate, mă întreb ce vor fi zis „tipografii” tăbliţelor de piatră sau de lut cînd va fi apărut scrisul pe pergament sau pe papirus... Deşi nu cred că asta este marea tragedie a cărţii: că trece de pe suportul de hîrtie pe suportul electronic!...
Scriu eseu pentru că îmi place marea libertate de spirit şi de expresie, de discurs, pe care ţi-o oferă. Temele apar mereu. Ideile vor fi revelate (și relevate, poate) de cărţile care îşi aşteaptă înfăptuirea tipografică.

- Care este scriitorul preferat? Aţi avut un model literar?
- Întrebarea aceasta mi-a fost adresată recent de elevii unui cerc de creaţie de la Palatul Copiilor din Bistriţa... E o întrebare simplă şi... inevitabilă. Nu poţi scăpa de ea, deşi e greu să te aduni pentru a da un răspuns. Nu am un singur scriitor preferat. Am mai mulţi, în lectura cărora mă cufund treptat. N-am un singur model literar. Am mai multe modele, pe care le contopesc în scrisul meu. Fără să cred că fac un act de bravură. Scrisul meu s-a dezvoltat lent, treptat, pe etape eterogene. Am început să scriu de prin clasa a treia sau a patra, cînd eram departe de a avea o cultură sau o influenţă literară. Pe atunci m-a influenţat Eminescu, în poezioare pline de „braţe de marmură”, „ochi albaştri” şi „păr bălai”. Erau cîteva tatuaje stîngace desenate pe epiderma mea lirică... Dintre prozatorii din primii ani de lecturi mi-i amintesc pe cei pe care i-am amintit mai sus... Am publicat tîrziu, după liceu, prin facultate, suferind tot felul de influențe, unele bune, altele mai puțin... Într-o vreme am citit romane din vremea războiului scrise de prozatori sovietici, nu… ruși!... Ceva în genul Povestea unui m adevărat. Erau fantezii puternic influențate ideologic. Dar unele erau de un realism captivant. Îmi amintesc de o culegere de nuvele – nu mai știu titlul - scrise de mai mulți autori pe tema luptelor marinarilor din zona frigului nordic. Era o lectură făcută iarna, în vremea sărbătorilor, la lumina lămpii. Am citit asemenea cărți ținînd trează cenzura anti-ideologică. Cu ce efort? Cu ce pierderi? Cît din entuziamul pur al lecturii nu era diminuat?... Mi-au plăcut, de-a lungul lecturilor mele – spunînd cîteva nume în trecere – Blaga, Barbu sau Bacovia, dar şi Ion Alexandru, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu la vremea primelor cărţi (Păunescu nu făcea încă Flacăra...), dar şi Holderlin sau Ezra Pound, Lorca sau Rilke, Mallarmé sau Rimbaud, Trakl, dar şi Montale sau Seferis. Sau T. S. Eliot şi mulţi alţii... Prozatori precum Cervantes, Rabelais stau la temelia oricărui romancier, Thomas Mann, Faulkner, Buzzati, mai ales în povestiri, Pavese și Yourcenar, între alții, pentru sentimentul de bucurie pe care-l trezește scriitura lor, mi-a plăcut proza spumoasă a lui Boris Vian, în mod aparte Céline, Montherlant, Llosa, Márquez sau Kawabata... Dramaturgia lui O`Neil… Lev Tolstoi îmi place mai mult decît Dostoievski, deşi romanul Crimă şi pedeapsă îl recitesc din cînd în cînd. L-am citit cu interes, dar nu cu pasiune, pe Marcel Proust, mi-am pierdut vremea și cu prozatori de genul lui Alain Robbe Grillet… Nu m-am dat în vînt după Mateiu Caragiale… Mi-au plăcut foarte mult povestirile lui Vasile Voiculescu, atunci cînd le-am descoperit publicate de revista Steaua. Nuvelele exemplare ale literaturii române le recitesc mereu... Apoi sînt eseiştii, filosofii (după antici, la care revenim mereu, vor fi fiind Blaise Pascal, Hegel, Nietzsche, Heidegger…), literaturile vechi. Există mai mulți scriitori care se detașează din puzderia de autori citiți. De tot felul. Pomenindu-i, nu dau o listă de lecturi aparte, care e foarte lungă și diversă, ci de scriitori care m-am impresionat într-un fel sau altul, care, treptat, nu șocant, au contribuit la construcția ființei mele de scriitor. Nu-i pot pomeni pe toți, deși din lista asta restrînsă lipsesc multe nume foarte importante pentru mine. Am citit mereu. Şi am încercat ca – mai ales în anumite momente – să transfer această bucurie a cititului, a convieţuirii cu literatura, în bucurie a existenţei. Au fost momente cînd, de dragul… vieții, am uitat să scriu. dar asta este o altă poveste!...
- Aceasta întrebare nu va fi publicată dacă nu veţi răspunde: Cele mai intime gânduri, cele mai mari obsesii ale omului Olimpiu Nuşfelean îşi găsesc locul în opera scriitorului cu acelaşi nume?
- Dacă n-am fi ceea ce scriem, ce am mai fi?... Orice estetică ar servi, scrisul este existenţă transferată în discurs. Este cuvîntul adus în starea de graţie. Nu întotdeauna cu reuşite. Orice estetică ar servi, literatura transmite (şi) un mesaj. În acest mesaj se află concentrate gîndurile unui om, viaţa lui şi/sau a celor dragi. Şi nu scrii ca să-i dai valoare vieţii tale – deşi unii trag din scris diverse foloase – ci ca să-i recunoşti – în cercul de ascultători/cititori/cunoscători – autenticitatea. Prin scris, dai seama că exisți, spre bucuria celor care te descoperă. Cît despre ... descoperire?!... Poate că există și scriitori care fantazează sau copiază realitatea (din care se… abstrag) la modul absolut, dar Flaubert a cam arătat cum stau lucrurile cu literatura… obiectivă.
- Ce întrebare aţi fi vrut să vi se pună şi nu vi s-a pus? Care ar fi răspunsul la această întrebare?
- Ce întrebare aş fi vrut să mi se pună? Una dintre întrebările pe care mi le pun singur. Şi la care nu găsesc un răspuns, un răspuns definitiv. Pentru că există şi asemenea întrebări. La ele e greu de răspuns în cadrul unui interviu. O faci cel mult prin scris. Dacă reuşeşti să fii destul de explicit şi în acelaşi timp suficient de ascuns sub vălul discursului literar.